Procurorii din înregistrările lui Vlad Cozma

Fostul senator american Daniel Patrick Moynihan a spus la un moment dat că "fiecare are dreptul la propriile sale opinii, dar nu şi la propriile sale fapte". Această observaţie de bun simţ nu mai este însă populară astăzi. Nici la noi nici prin alte părţi. Michael Gove, membru în actualul cabinet de la Londra, unul dintre artizanii Brexitului, spunea că alegerile sau referendumurile nu se câştigă cu argumente raţionale, ci cu emoţii. Aşa că elementele factuale sunt tot mai puţin convingătoare în special în cazul disputelor din spaţiul public. Ele sunt acceptate ca valide sau demne de interes doar în măsura în care vin să-ţi confirme propriile convingeri. Cam aşa cum reacţionează unii suporteri la meciurile de fotbal: important este să câştigi, nu contează cum o faci, chiar dacă rupi piciorul adversarului.

Rezultatul este o opinie publică profund radicalizată şi divizată pentru care oricine iese din registru de interpretare obligatoriu este privit ca un fel "răufăcător", iar cei care mai pledează pentru nuanţe devin automat nişte "trădători" ai cauzei. Am văzut săptămâna trecută o demonstraţie pe viu prilejuită de o suită de difuzări ale unor înregistrări incriminatorii la adresa procurorilor din secţia DNA de la Ploieşti. Acestea au fost transmise, simultan, pe Antena 3 şi România TV (corelarea fiind evidentă), fiind apoi reluate în repetate rânduri şi discutate copios în studiou de echipe de comentatori de acum clasici, la fiecare dintre cele două televiziuni. De partea cealaltă, Digi24 şi Realitatea TV le-au criticat virulent, considerându-le partea a unui demers de subminare a luptei anti-corupţie, le-au trimis în derizoriu şi le-au difuzat doar fragmentar sau deloc. În mod evident aceleaşi elemente factuale duceau, în funcţie de canalul TV pe care îl urmăreai, la concluzii fundamental diferite. Invers decât se întâmplase în cazul altor subiecte, precum cel legat de "Tel Drum" şi problemele juridice ale lui Liviu Dragnea, prezente generos pe ecranele Digi24 şi Realitatea TV şi mult mai timid şi mai estompat la Antena 3 şi România TV.

Una dintre probleme este aceea că discuţiile sunt excesiv de personalizate. Pentru unii dna Kovesi e ticăloşia întruchipată, pentru alţii e o zeiţă a dreptăţii. Or, asta e o reţetă standard de vulnerabilizare a unei instituţii. Pe de altă parte, vedem zilnic cum se amestecă permanent planurile şi nu doar în postările de pe Facebook, unde aşa ceva e de aşteptat, ci şi atunci când în teorie avem de a face cu abordări jurnalistice. Criteriile profesionale, standardele deontologice sunt răsucite, date complet peste cap în demersul de adaptare al acestora la agenda fiecărei tabere. Unii consideră mai toate anchetele DNA care vizează demnitari sau politicieni drept unele inventate, ceilalţi etichetează automat orice atitudine critică faţă de problemele din instituţia cu pricina drept un sprijin explicit în favoarea corupţilor în general şi a lui Liviu Dragnea în particular. Se ajunge până acolo unde o jurnalistă cunoscută (care mai predă şi cursuri în materie) să aprecieze că unele întrebări, deşi ar putea fi eventual considerate a fi legitime, au fost puse cu rele intenţii. Or, tocmai o caracteristică esenţială a jurnalismului de calitate este capacitatea de a pune întrebări inteligente şi incomode. Iar dacă la politicieni sau la activiştii civici e până urmă acceptabil să renunţi la nuanţe plecând de la premisa că eşti într-un război cu adversarii, nu la fel ar trebui să stea lucrurile atunci când e vorba de jurnalism unde, prin definiţie, o analiză serioasă trebuie să abordeze toate aspectele.

Şi Laura Codruţa Kovesi, mai inspirat, şi preşedintele Iohannis, prins adesea în posturi cel puţin stânjenitoare, au decretat, în mod convenabil pentru ei, că nu comentează ceea ce spun inculpaţii sau infractorii, trimiterea fiind la înregistrările făcute de Vlad Cozma. Or, în acest punct avem o dublă fractură logică. Mai întâi, dacă tot ceea ce spune un inculpat sau un infractor e automat lipsit de credibilitate, de ce nu ar trebui să ignorăm şi denunţurile făcute de aceştia, denunţuri care de multe ori stau la baza declanşării unor anchete penale. În al doilea rând, cel puţin în acest caz, nici şefei DNA şi nici preşedintelui nu li se cerea să intre într-o dezbatere de idei cu Vlad Cozma pe tema justiţiei sau a cazurilor în care acesta este implicat. Respectivul nu făcea decât să furnizeze o înregistrare din care reieşea că doi procurori, deci doi oameni ai legii, se ocupau de fabricarea unui denunţ fals. Fiind vorba de o acuzaţie atât de gravă, aceasta nu putea fi ignorată în nici un caz, trebuia cercetată, eventual cu precauţia de a cere o expertiză tehnică care să certifice autenticitatea înregistrării. Nu au făcut asta, profitând şi de prestaţia slabă a jurnaliştilor care l-au adus în discuţie doar pe procurorul Negulescu în condiţiile în care există chiar decizii ale unor instanţe (la Braşov, cazul Paltin Sturza, sau cel al primarului de la Baia Mare) care probează faptul că  procurorii au utilizat şi în aceste cazuri probe falsificate. Or, una e să-l pomeneşti mereu doar pe Negulescu şi cu totul altceva e să scoţi în evidenţă faptul că nu este chiar un caz izolat şi că dovada falsificărilor este probată chiar în instanţă.

Actuala ruptură din societate e profundă şi aproape imposibil de depăşit. Pentru că, dacă dăm la o parte manipulările şi teoriile conspiraţioniste, avem două demersuri fundamental opuse. Unii vin cu argumentul teoretic corect că într-un stat de drept respectarea drepturilor omului este la fel de importantă ca pedepsirea actelor de corupţie. Numai că, uitându-te la ceea ce au făcut până acum e greu să le acorzi prezumţia de bună credinţă. Ceilalţi au dreptate pe fond să fie sceptici şi să suspecteze că actuala putere şi-ar dori o subordonare a justiţiei, însă problema lor este că sunt selectivi, văd problemele doar în curtea politicienilor, nu şi cele din curtea altor structuri de forţă din stat, şi pleacă de la premisa inacceptabilă că scopul final scuză mijloacele.