Prostia împinge lumea înainte

*

Pornind de la articolul postat despre restricţii, unii mi-au sugerat că într-un viitor nu foarte îndepărtat aerul pe care-l respirăm va fi porţionat, iar consumul va fi limitat până la o anumită vârstă: să zicem – 80 de ani. Până atunci poţi respira gratis, dar după această vârstă va trebui să plăteşti răscumpărând astfel cota de aer pe care o consumi în detrimentul altei generaţii. Dacă nu vei dispune de suficiente fonduri ca să-ţi achiţi volumul de aer ce-l vei consuma în viitor, nu se va întâmpla nimic grav: vei fi introdus într-o cameră aseptică golită de oxigen, frumos tapetată cu imagini din cele mai frumoase pe pereţi, dar mirosind exotic, unde vei asculta o muzică de Bach, Chopin sau Mozart sau altă muzică vindecătoare, nervii tăi se vor destinde, se vor destinde şi muşchii, şi potopit de aceste imagini şi de sunetele divine, venite din înălţimi astrale, îţi vei da liniştit şi împăcat cu tine duhul.

Alţii, îmbătaţi oarecum de spiritul echităţii şi dreptăţii ce bântuie prin lume, mi-au spus că această cotă ar trebui să fie alocată populaţiei în funcţie de gradul de inteligenţă şi de simţire a fiecărui subiect, atrăgându-mi atenţia că aici factorii decizionali ce vor conduce societatea ar trebui să manifeste maximum de prudenţă. În sensul să nu sară calul nici într-o parte, nici în alta, ci să cântărească bine cum stau lucrurile şi apoi să acţioneze. Căci există riscul să apară inechităţi. În sensul că, de pildă, cei care au un grad mai mare de inteligenţă să primească o cotă ceva mai consistentă de aer decât semenii lor cu un grad mai mic de inteligenţă. Or asta ar fi nedrept. Căci, dacă stăm să judecăm mai bine, oamenii inteligenţi vor găsi soluţii pentru ieşirea din impas, calculându-şi astfel consumul de aer încât să le ajungă cu prisosinţă până la obştescul lor sfârşit, ba chiar şi după. În timp ce oamenii mai puţin inteligenţi nu vor face asta şi-şi vor consuma cota alocată mult mai devreme. În afară de asta, aerul ar trebui alocat nu numai pentru oameni, ci şi pentru animale şi plante. Pentru câini, pentru pisici, pentru păsări, pentru plante şi pentru purici de baltă. Trăim într-un ecosistem şi nu ne putem permite luxul de a neglija celelalte specii şi celelalte regnuri. În fond, şi puricii trebuie să respire. Ca să nu mai vorbim de păduchi.

Dar prostia, prostia, m-au întrebat unii, prostia nu ar trebui restricţionată sau măcar impozitată?

În nici un caz nu, le-am răspuns. Prostia împinge mersul lumii înainte.

*

În cadrul unui interviu luat pentru revista Hyperion, Gellu Dorian, directorul acestei publicaţii, m-a întrebat ce cred despre faptul că după unele „criterii ce ţin de componenţa unor jurii”, poeţii din zona Moldovei sunt marginalizaţi, lăsaţi pradă judecăţii timpului.

Iată, în mare, şi răspunsul meu:

De la Unirea Principatelor şi până acum Moldova a tot pierdut. Iaşul a renunţat de bună voie la statul de capitală în favoarea Bucureştiului. A renunţat şi la elitele lui. De atunci, Moldova tot a pierdut teren. Şi pierde şi acum. Să nu uităm, totuşi, că în momentele de cumpănă, vorbesc de perioada Primului Război Mondial, Iaşul a fost nevoit să redevină capitala României. De aici, s-au făcut toate diligenţele pentru câştigarea războiului şi pentru Unirea din 1918. Aici, în Iaşi, s-au pus bazele statului român modern. Prin urmare, nu trebuie să disperăm. Să aşteptăm să vină timpul nostru şi nu uităm vorbele lui Iisus: „Cei din urmă vor fi primii…”

Ar trebui, probabil, să fim şi noi ceva mai uniţi şi să învăţăm de la ardeleni şi de la bucureşteni să ne apărăm interesele mai bine. Asta pe de o parte, pe de alta, în nici un caz nu trebuie să ne plângem de milă. Suntem, într-un fel, nişte mici răsfăţaţi ai sorţii. În această parte a ţării, Dumnezeu a fost darnic faţă de natura umană. În Moldova s-au născut mai mulţi oameni de cultură decât în toate celelalte provincii româneşti adunate la un loc. Să ne gândim numai la Alecsandri, la Kogălniceanu, la Eminescu, la Creangă, la Ciprian Porumbescu, la Nicolae Iorga, la George Enescu, la Sadoveanu, la Bacovia, la Eugen şi Horia Lovinescu, la Ion Irimescu, la Nicolae Labiş, la Garabet Ibrăileanu, la Max Blecher, la Junimea, la Viaţa Românească, la Însemnări ieşene – până şi Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent a lui Călinescu, o carte de căpătâi a literaturii române şi, într-un fel, unică în literatura europeană a fost scrisă la Iaşi şi asta nu se uită –, să ne gândim şi la mulţi alţi literaţi şi oameni de cultură care s-au născut aici…

Prin urmare, dacă stăm să ne gândim mai bine, după cum spunea, pare-se, şi poetul Lucian Vasiliu, din punct de vedere statistic, s-a produs un dezechilibru. Partea asta a ţării din punct de vedere istoric şi cultural, vorbesc de Moldova, cântăreşte ceva mai mult decât celelalte provincii. Criticii, desigur, care urmăresc cu ochi de vultur fenomenul literar, au observat această anomalie istorică şi, observând-o, dintr-un simţ al datoriei, au simţit nevoia să îndrepte erorile produse de statistica naturii. Ei marşează acum punând accentele pe alte provincii, pe Ardeal şi pe partea de sud a ţării. Şi bine fac că vor să echilibreze lucrurile, altfel unde am ajunge?!

Deocamdată, Moldova trebuie să se mulţumească cu trecutul. Ea aproape că nici nu mai are nevoie de prezent şi, probabil, nici de viitor. Desigur, când o să apară pe acestea plaiuri un nou Eminescu, tot ca o eroare a naturii, un nou Creangă sau un Enescu, dar deocamdată nu sunt semne că apar, atunci şi critica va coborî de pe soclul ei de marmură şi le va acorda, focalizându-şi toate reflectoarele asupra personalităţii şi operelor lor, atenţia cuvenită. Şi fiţi siguri: o să mai apară. Căci, vorba profetului, ce a fost o să mai fie. Până atunci însă trebuie să învăţăm să stăm cuminţi în banca noastră şi să nu cârtim. Somnul marilor spirite ce se gândesc la echilibrul cultural din punct de vedere statistic nu trebuie tulburat.

*

De câtva timp geneticienii şi sociologii britanici studiază comportamentul albinelor, având drept scop eventuala îmbunătăţire a eficienţei rasei umane. Studiind modul de viaţă al diferitelor roiuri de albine, sociologii britanici au ajuns al concluzia că albinele, deşi sunt înzestrate cu un creier de mărimea bobului de mac, posedă o inteligenţă uimitoare, care le permite nu numai să se orienteze în spaţiu, ci să efectueze şi anumite calcule aritmetice mai simple sau mai complicate, în funcţie de situaţie. În plus, aceste mirifice insecte zburătoare din cadrul super familiei Apoide, ordinul Hymenoptera, au capacitatea de a recunoaşte diferite figuri geometrice precum dreptunghiul, pătratul, cercul, prisma, paralelipipedul, şi a-şi orienta zborul în funcţie de ele. De asemenea, albinele, conform studiilor făcute de geneticienii şi statisticienii britanici pot număra până la patru şi pot face diferite operaţii aritmetice, precum adunarea, scăderea sau împărţirea. Totuşi, abilităţile lor matematice sunt destul de limitate, odată ce, conform cercetătorilor, aceste insecte nu sunt capabile să extragă rădăcina pătrată dintr-un număr par ce depăşeşte cifra unu. Incapacitatea aceasta a lor e recompensată însă din belşug de faptul că albinele extrag mierea din diverse flori. Dar ceea ce i-a uimit cu adevărat pe cercetători a fost rapiditatea de luare a deciziilor de către albine. La acest capitol, deşi au creierul de mărimea unei gămălii de ac, albinele dau clasă omului. Studiindu-le reacţiile în diverse situaţii, inclusiv în cele de stres, cercetătorii au fost atât de fascinaţi de comportamentul micilor insecte, încât s-au gândit să îmbunătăţească rasa umană, clonându-i ADN-ul cu anumite porţiuni extrase din ADN-ul albinelor lucrătoare. Probabil că într-un mai mult sau mai puţin apropiat viitor, se vor face încrucişări al anumitor persoane şi cu ADN-ul extras de trântori sau de la reginele mamă.

În fine, deocamdată studiile s-au oprit la acest stadiu. Domeniul este atât de fascinant, încât ne aşteaptă, în mod sigur, şi alte surprize.

Se ştie de pildă, că în afară de creierul individual, roiul de albine posedă şi un creier social, la care sunt conectate atât albinele lucrătoare, cât şi trântorii, şi matca. Acesta determină ca roiul de albine să funcţioneze ca un mecanism perfect.

Eu cred că la capitolul acesta ar mai trebui lucrat. Rasa umană ar devine mult mai eficientă dacă ar fi conectată la un unic creier social, care să preia toate informaţiile şi să transmită fiecărei entităţi în parte deciziile şi acţiunile pe care trebuie să le întreprindă.

E posibil ca specialiştii să se fi gândit şi la această posibilitate. Societatea umană trebuie sa se comporte ca un tot unitar. Nu trebuie să mai existe liberul arbitru. Ci totul să fie dirijat. Pentru mersul înainte al civilizaţiei individul trebuie să se încorporeze în marea masă. Să răspundă instinctiv la cerinţele ei. El e, în fond, o cantitate neglijabilă ce trebuie sa-si îndeplinească funcţia. Să urmeze strict programul stabilit de centrul de comandă. Să fie un simplu punct, un punct insignifiant, în organismul social.

În fond, dacă stăm să ne gândim mai bine, am trecut de mult peste pragul dezumanizării rasei noastre. Începând cu producţia de serie, am devenit, în mare parte şi noi un produs ştanţat. Nu ne deosebim prea mult de roiul de albine. În lumea noastră, se pune din ce în ce mai mult accentul pe specializare. Nu trebuie să ştii mai mult decât atât cât să-ţi desfăşori eficient activitatea la locul de muncă. Orice cunoştinţă în plus nu constituie altceva decât pierdere de timp. Trebuie să fim eficienţi. Cât mai eficienţi. Nu avem nevoie de simpatii, de antipatii, de crez artistic. Aceasta-i calea ce duce spre viitor. Singura cale. Societatea noastră va fi construită după legile ce guvernează stupul de albine.

Am zis.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist