Psihologul de weekend: PARENTING-UL NU TE FACE UN PĂRINTE MAI BUN, CI UN PĂRINTE VINOVAT

”Pur și simplu simt că nu m-au ajutat aproape deloc. Am cheltuit foarte mulți bani și lucrurile nu se schimbă cum m-aș fi așteptat. Unde greșesc?”

 

”Mi-am dat seama ce părinte incapabil sunt, în urma a ceea ce am citit și mi-am propus să aplic. Efectiv simt că nu merge.”

 

”Cu copilul meu nu funcționează absolut nicio tehnică descrisă în cursurile de parenting pe care le-am cumpărat. Uneori mă gândesc care dintre noi e defect: eu sau cel mic?”

 

”Am fost foarte încântată să știu că am putut strânge acea sumă de bani pentru cursuri, gândindu-mă că relația cu fiica mea va deveni mai armonioasă. Când am citit tot ce e acolo, mi-am dat seama că nimic nu făceam cum trebuie. Sunt vinovată și știu că i-am stricat toată copilăria, nu mai are rost să încerc nimic. Lucrați dumneavoastră cu traumele ei, vă rog! De aceea sunt aici.”

 

În momentul în care un părinte mă contactează pentru a-și programa copilul la o ședință, sugerez ca la prima întâlnire să fie prezenți doar părinții. În urma a ceea ce aceștia îmi semnalează, voi oferi câteva recomandări pe care părinții să le aplice timp de o săptămână. Dacă nu apar deloc îmbunătățiri, atunci va fi consiliat și copilul separate, fiind vorba despre traume greu de depășit. Unii părinți nu acceptă această abordare, întrucât se așteaptă ca doar cel mic să fie vinovat pentru tot, îl etichetează și vor ca eu să le confirm spusele și să îl ”repar”, nicidecum să formăm o echipă, astfel încât copilul să nu se simtă judecat.

 

Părinții ajung la cabinet de cele mai multe ori după ce au încercat să pună în practică diverse strategii propuse în cursuri de parenting cărora nu le contest veridicitatea, însă doresc să vin cu câteva precizări care sigur ar ajuta mai mult în înțelegerea lipsei schimbării:

 

– În momentul în care părintele investește financiar și emoțional în îmbunătățirea relațiilor cu copilul, apar și standardele ridicate în legătură cu schimbarea și menținerea ei: nerăbdarea, lipsa constanței și perseverenței, prezența excepțiilor, precum și nerespectarea ritmului copilului duc la eșec. Părintele își dorește ca schimbarea să se producă dintr-odată, neînțelegând că și copilul are nevoie de adaptare cu noul stil de educație. Atunci când adultul constată că lucrurile nu sunt chiar așa simple, simte dezamăgire, își dorește să abandoneze și începe să mai facă și excepții de la ceea ce abia implementează pentru că, spune el, ”nu mai poate, e prea mult.” În momentul în care comportamentul dezirabil al copilului s-a instalat, părintele are senzația că niciodată cel mic nu se va mai reîntoarce la ceea ce făcea înainte, aspect ce nu poate fi real, mai ales că micuții sunt în permanentă evoluție. 

– În momentul în care părintele începe să se familiarizeze cu tehnicile pe care le găsește în cursuri și vede cât sunt de diferite față de propriul stil, se simte vinovat. O vinovăție accentuată dusă la extrem poate genera debutul depresiei, retragere și neimplicare în relația cu cel mic, tocmai din cauză că totul este ”prea greu.” Nevoia de a corecta și îmbunătăți relația se transformă în detașare și fugă.

– Tehnicile regăsite în cadrul acesto cursuri de parenting sunt generale, copiii având nevoie de un plan terapeutic personalizat. Doi copii cu aceleași tulburări comportamentale au nevoie de abordări extrem de diferite. E important și să cunoaștem istoricul copilului, dacă există anumite traume suferite în familie sau în afara acesteia, precum și pasiunile acestuia – terapia se schimbă fundamental atunci când avem un tablou complet.