Publicul decide

A devenit o practică la modă acum, folosită în aproape toate domeniile de activitate, de la emisiuni tv, la decizi politice, legislaţie etc. Elita, experţii nu mai sunt importanţi, cei care ştiu despre ce este vorba au fost daţi la o parte, nu mai au drept de decizie, cel mult pot fi consultaţi în cazul unei sincope în informare, dar nu mai mult. Acum factorul decident suprem este publicul, poporul. Masele decid cine câştigă Românii au talent, Vocea României, Survivor, alegerile electorale de tot felul, cine e cel mai bun, cel mai frumos, cel mai deştept, cel mai potrivit pentru orice. Faptele concrete, realizările, adevărul în fond şi la urma-urmei, nu mai contează. Pui mâna pe telefon, trimiţi mesaj la un număr cu preferatul tău şi, dacă la fel face şi majoritatea, al tău va câştiga. Nu contează că altul a fost mai bun, dă-l încolo…

Dar nu e nimic nou sub soare, nici nu e un capăt de lume, dreptatea şi adevărul nu au fost niciodată câştigătorii vreunui concurs, al unei confruntări sau război. Dreptatea şi adevărul nu au condus niciodată popoarele, au fost cel mult nişte arme de manipulare şi control, nimic mai mult.

Culmea e că nu există practic nicio soluţie ideală. Dacă e un juriu de specialişti care să fie în stare să judece cât mai aproape de adevăr pe fiecare „concurent” în parte, şi care teoretic ar fi cea mai bună decizie de luat, planează în aer mereu suspiciunea că unul sau mai mulţi dintre acei oameni, vor fi mituiţi, convinşi prin diferite metode să fie nedrepţi, să denatureze adevărul, să îşi schimbe în mod fals opiniile, şi atunci nedreptatea e săvârşită. Nu cred că poate exista vreodată un juriu format din indivizi în carne şi oase perfect imparţiali, corecţi, care să judece până la capăt cu luciditate. Cel puţin unul dintre aceia va fi influenţat, iar expertiza lui rece şi imparţială se va pierde în emotivitate.

Dacă însă se pune totul în mâna poporului, a publicului, şansele ca acesta, în masa lui amorfă şi nespecializată, să judece corect, în cunoştinţă de cauză sunt şi mai mici decât în cazul juriului specializat. Ca să nu mai vorbesc că şi în această situaţie intră în calcul manipularea făcută prin diverse mijloace pentru a denatura adevărul şi a convinge oamenii de anumite opinii. Dar, cel puţin în acest caz, nimeni nu are curajul să tragă la răspundere o mulţime atât de mare de indivizi fără a fi linşat. Prin urmare, în acest fel adevărul este impus cu forţa, devenind unul incontestabil.

Poate că în vremurile tribale, când oamenii convieţuiau în grupuri foarte mici, adevărata valoare a trebuit să fie principalul criteriu de evaluare, pentru că atunci viaţa anumitor indivizi sau a grupului întreg depindea de acea decizie. Nu puteai să recunoşti drept şef de trib pe unul care habar nu avea să tragă cu arcul, doar pentru că ţi-a curăţat păduchii de pe cap într-o după-amiază şi ţi-a adus în fiecare seară banane proaspete ca să se pună bine cu tine. Nu puteai, de asemenea, să alegi drept paznic al peşterii pe unul care adoarme foarte repede şi profund imediat ce pică întunericul, că sigur te-ar fi mâncat ursul. Nu contează că acela e un vânător excelent şi un curajos fără pereche. Nu aveai să laşi copiii cât timp eraţi plecaţi la vânătoare cu o femeie surdă sau care nu a avut niciodată copii şi nu ştia ce să facă cu ei, chiar dacă putea să tăbăcească pielea foarte bine şi să fiarbă rădăcini. În epoca noastră aproape toate regulile de convieţuire şi supravieţuire primitive au dispărut, s-au transformat în altele. Acum poţi face oricare dintre lucrurile total nerecomandate atunci pentru că avem la dispoziţie o mulţime de alte dispozitive sau servicii care pot suplini lipsurile unei calificări.

Şi totuşi aceste transformări radicale nu aveau cum să nu aibă un efect negativ asupra societăţii în ansamblul ei. Nu poţi suplini chiar toate defectele cuiva cu alte chestii artificiale. Un lider înnăscut, de pildă, nu poate fi înlocuit niciodată, cu toate computerele performante din lume, cu unul care a făcut doar şcoală de leadership. Un profesor cu har nu va putea fi nici el schimbat cu unul plin doar de diplome şi cursuri. Şi totuşi aceste înlocuiri se întâmplă din cauză că publicul decident vede altfel lucrurile. Acel public crede astăzi, de exemplu, că un profesor care are multe studii poate preda în locul altuia dedicat şi cu experienţă pentru că „merită să i se dea o şansă”. Cu alte cuvinte, lucrurile se întâmplă altfel decât era cândva din milă, din compasiune, din înţelegere şi empatie.

Extrem de multe lucruri se întâmplă azi din milă. Omul nou este prin excelenţă un om milos şi-ar da şi cămaşa de pe el ca să facă lucrurile mai bune, mai drepte, mai corecte, crede el. Dacă pui în balanţă doi luptători, unul cu o faţă dură, de vultur neînfricat şi unul cu o faţă de căţel bătut de soartă, pun pariu pe orice că acela care va avea votul publicului va fi cel cu moacă de umil. Dacă te afli la un examen greu din viaţa ta şi aduci în discuţie copiii tăi, cât de mult le e dor de tine, cât de săraci sunt, sau de mama ta bolnavă, de tatăl tău care a trudit pentru tine şi fraţii tăi ca să aveţi un colţ de pâine de mâncat, vei câştiga automat o tonă de puncte pe gratis.

Cel care plânge, cel care cere îndurare, cel care îşi recunoaşte în genunchi vina, slăbiciunile, răutatea chiar va fi promovat fără doar şi poate. Pentru că toţi suntem oameni, toţi greşim, toţi ştim cum e, trebuie să fim înţelegători, miloşi, creştini faţă de semenii noştri. Un singur exemplu îmi trece acum prin cap, şi e unul bun pentru că toată lumea îl cunoaşte: Traian Băsescu este considerat unul dintre cei mai influenţi politicieni români, chiar şi acum, după ce i s-a recunoscut oficial calitatea de colaborator al Securităţii. Dar el a ajuns astfel pentru că nu şi-a arătat doar latura puternică, ci şi pe cea sensibilă. Băsescu a plâns de când e politician cunoscut cum n-a mai plâns nimeni în istorie. Mai mult decât o bocitoare, dar asta fără să-şi ştirbească respectul celorlalţi, ba din contra, a câştigat mai mult. A plâns la întâmplarea cu „Stolo” (2004), apoi la muzeul Holocaustului din Washington şi la deschiderea anu­lui universitar la Acade­mia Navală (2005), a vărsat lacrimi în 2007, la intrarea României în UE, la moartea unui militar mort în Afganistan (2008), la inaugurarea Casei Olimpice de la Beijing a României tot în 2008, în direct la Radio România Actualităţi (2008), când a depus o coroană de flori la mormântul eroilor români (2009), la ceremonialul de încheiere a misiunii militarilor români (2009), la Şcoala de vară a UNPR, când a spus, lăcrimând, că un model de viaţă poate fi generat şi de stilul celor de vârsta a treia, categorie în care s-a inclus (2011), a lăcrimat din nou, când a dat declaraţii despre cazul fratelui său şi al interlopului Bercea Mondial (2014), sau ascultând cântecul lui Fuego despre Basarabia (2020)…

„Slăbiciunea te va face puternic”, spunea un personaj dintr-un desen animat. Ce poate fi mai concludent? Păcat că, din păcate, calitatea ta reală, adevărul şi talentul te fac de fapt mai slab…

Briscan Zara este scriitor şi publicist