Puterea clipei

Întâlnirea, deunăzi, cu Noem Plafon, fost profesor la Filozofie și coleg de generație cu mine, m-a tulburat peste măsură. Ştiam că trecuse printr-o criză majoră, dar nu-mi închipuisem că lucrurile ar fi putut degenera într-un asemenea hal. Locul întrevederii este, el însuși, suprarealist: lângă tomberoanele de gunoi, unde eu reciclam, conștiincios, sticlele de plastic. Nu l-am recunoscut, deși l-am observat de la început, cu atenție, scotocind printre resturile de diverse proveniențe. Rufos, bărbos, pletos, părea descins dintr-o peliculă alb-negru veche, dedicată foametei postbelice. Când m-a zărit la rându-i, a tresărit voios și mi s-a adresat cordial: „Salut, Codrine! Ce faci?… Nu-ți amintești de mutra mea? Ei bine, sunt Noem. Noem Plafon, bătrânul tău amic din vremea facultății!”. Am fost teribil de încurcat. Aflasem, repet, că omul avusese – din ce se spunea – un soi de depresie, însă mă gândisem că ar putea fi în concediu medical ori la o pensie anticipată. Nici o clipă nu-mi imaginasem că-l voi vedea în postură de… homeless. El a continuat totuși jovial: „Nu te speria de mine, prietene! Mi-am atins, abia acum, punctul maxim al evoluției. Am ajuns să experimentez, finalmente, fericirea. Așa că, te rog, nu te întrista! Dacă ai două minute, îți și povestesc etapele marii mele metamorfoze…” Nu am reușit să îngaim un răspuns clar, dar am rămas cu ultima sticlă de „Borsec” în mână, privind la el. Noem a considerat gestul suficient de elocvent și, prin urmare, și-a început confesiunea…

A spus cu un aer solemn, de vorbitor în amfiteatru: „Dragul meu, mi-am construit, cum știi, o carieră academică strălucită. Am urcat toate treptele universitare posibile și imposibile, bucurându-mă de aprecieri și chiar elogii din partea comunității. Ceva mă rodea însă de pe timpul studenției – ratarea prezentului. Devenisem conștient, de tânăr, prin lecturarea platonicienilor și deci prin familiarizarea implicită cu gândirea lui Socrate, că, de facto, în viețile noastre pământești, nu există decât prezent, trecutul și viitorul nereprezentând decât niște constructe mentale practic iluzorii: mintea noastră modifică trecutul printr-un influx de subiectivism în substanța lui, proiectându-l, în cele din urmă, în pură fantasmagorie, iar viitorului, tot printr-un element de psihologie emoțională, acel – atât de frumos numit de englezi = wishful thinking, îi atribuie dimensiuni malign-ficționale, mitologizându-l de-a dreptul. Ca atare, trebuie să acceptăm – realitatea este doar clipa de față, tot ce-i precede și succede, căpătând, ab initio, valoarea unui scenariu, cum să zic, literar, frumos poate, însă neadevărat. Mă urmărea chestiunea tenace, aidoma unui blestem. Dezvoltasem sentimentul că tot ceea ce realizam și realizasem ținea, inevitabil, numai de trecut și de viitor. Mereu cărțile, articole, congresele și celelalte se legau de trecut, erau noțiuni abstracte, bifate, precum istoria mică, moartă, într-un registru arhivistic, fie și electronic, iar ele, lucru complet derutant, se născuseră, vai, ca planuri de viitor.”

Noem s-a uitat la mine, pe sub bretonul slinos, cu stupefacție: „Înțelegi, bătrâne? Ca, așa-bănuit, mare universitar, mare filozof, mare intelectual, eu de fapt nu existam. Reprezentam o iluzie penibilă, rezultată din împreunarea mortală a trecutului cu viitorul. Opera mea era o farsă, neregăsindu-se, chiar și miniatural, în realitatea prezentului, singura care conta… Apoi, am primit lovitura de grație! M-a pus nebunia să-mi deschid cont pe Facebook și – ce să vezi? – primul filmuleț pe care îmi cad ochii e cu pledoaria unui înțelept indian pentru clipa de față. M-a executat direct moșul. Cică noi nu suntem și nu putem fi fericiți, pentru că trăim în iluzia trecutului și cu speranța deșartă a viitorului. Din asta se nasc dorințe fără șanse de a fi împlinite, care ne încrâncenează și ne smintesc. Până aici, mi-am spus! Că sunt o farsă de profesor, puteam accepta, dar că nu voi cunoaște niciodată Nirvana, nicidecum! Aveam dreptul să-mi caut fericirea. El îmi era garantat până și de Constituția Statelor Unite ale Americii. Am eliminat așadar trecutul și viitorul din viața mea, raportându-mă, exclusiv, la prezent. N-am mai deținut cv-uri pompoase și nu am mai elaborat proiecte grandioase. Am devenit un om liber… Trebuie totuși, confidențial, să-ți mărturisesc și un dezavantaj al filozofiei carpe diem – plictiseala. Fără trecut și viitor, nu prea mai știi cine ești și nu prea mai ai ce să faci. Eu m-am apucat de băut bere și de uitat la TV. Mai întâi am fost dat afară de la Universitate, iar ulterior m-a părăsit familia și am pierdut și casa…”

În continuare, nu am reușit să vorbesc, dar am ieșit din catatonie. Am pus sticla de plastic în tomberonul potrivit și am scos o bancnotă de zece lei pe care i-am întins-o, stingherit, lui Noem. A primit-o cu reacție entuziastă: „Oho, bravo, Codrine! Îmi place că nu-ți faci griji pentru ziua de mâine!”.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi