Răsbunarea pământului

Simţi instantaneu o atracţie ponderată, dar inexplicabilă pentru acest domn. Înalt, trupeş, cu o privire serioasă, dar cu o căldură care nu dogoreşte, dar te invită să zăboveşti cu curiozitate în mintea pe care o lasă să se întrevadă. Te aştepţi să aibă o voce gravă şi tunătoare, dar când îţi vorbeşte cuvintele curg pe acelaşi ton aşezat şi cumpătat. Barba imperială îi înnobilează faţa deja luminată de un geniu care năvăleşte din ochii incandescenţi, chiar dacă potoliţi. E unchiul preferat al tuturor copiilor prietenilor tăi, deşi el însuşi nu are copii.

Te aştepţi ca discuţia să ajungă în sfere filozofice şi să găseşti sub îndrumarea lui sigură răspunsurile celor mai adânci întrebări ale omenirii. Te dojeneşte aproape cu gingăşie: „Nu, dragul meu, acela e marele Ludwig. Eu nu se cade să îi calc pe urme”. Modestia asta a lui, fără nici o urmă de aroganţă, te uimişte, chiar şi puţin. Până la urmă, toată lumea ţi-a spus că el este urmaşul marelui Ludwig. E o povară pe care a dus-o greu şi care, alimentată de seriozitatea şi onestitatea sa artistică, l-a oprit din a-şi manifestă geniul în compoziţie atâta timp. Norocul nostru e că geniul, prin natura lui, nu îşi poate înnăbuşi creativitatea. Erodează cu tenacitate orice constrângere şi explodează în atmosferă în manifestările lui fascinante.

Douăzeci de ani a luptat cu admiraţia umilă faţă de cel pe care îl consideră apogeul definitiv al muzicii. Însă, după tot acest timp, propriul sau înger creator s-a revărsat într-o odă splendidă a omului. Nu a idealurilor lui, al luptelor sale interioare, a dialogului cosmic cu divinităţile. Nu. A omului teluric, a ierbii care îţi înţeapă tălpile, a celui care cu durere şi cu teamă îşi lasă căminul şi pleacă pe un drum necunoscut, a melancoliei unui chip care ţi-a năruit toate oglinzile sufletului şi pe care ştii că nu o să-l mai vezi niciodată, a izvoarelor care îţi umplu nările cu mirosuri de frunze veştede. El e bard omului făcut din lut şi însufleţit doar pentru a se bucura de celelalte lucruri făcute din acelaşi lut. De aici şi forţa lui la fel de colosală. Îţi vorbeşte pe limba bunicilor şi a scoarţei copacului din grădina lor. Îţi creează cu măiestria lui modestă un şuvoi de emoţii în care mirosul reavăn al pământului este doar fundalul pe care pictează cu forţă îmblânzită pasteluri omeneşti.

Johannes Brahms este la fel de greu de „categorisit” ca şi marele Ludwig (van Beethoven). Dar nici nu are rost să ne pierdem timpul cu asemenea frivolităţi. Brahms este un alt om care a reuşit să pună omul în muzică, la fel de fără rest ca şi înaintaşul său. Pe un cu totul alt plan, dar la fel de profund şi perfect muzical. 

Vă invit să ascultăm a treia sa simfonie (cea mai celebră datorită celei de-a treia parți, Poco Allegretto).

Bogdan Iliescu este medic primar neurochirurg la Spitalul de Neurochirurgie din Iaşi şi preşedinte al Asociaţiei Creierului Iaşi