Repere ale procesului electoral în România după comunism

Desfăşurarea primelor alegeri libere marchează un prim pas spre democraţia electorală. Primul test pe care noile autorităţi politice a trebuit să-l treacă a fost cel al organizării corecte şi transparente de alegeri libere, competitive şi la termen, ale căror rezultate să fie acceptate de toţi participanţii la jocul electoral. Al doilea test decisiv va fi cel al rotaţiei la putere sau al „dublei alternanţe la putereˮ (Samuel P. Huntington).

Procesul electoral în România postcomunistă s-a derulat pe parcursul unor cicluri electorale succesive: (1) primul ciclu electoral se referă la perioada 1990-1996, de trecere de la totalitarismul comunist la autoritarismul electoral sau competitiv; (2) al doilea ciclu electoral începe odată cu prima alternanţă democratică la putere (în 1996) când regimul politic îndeplineşte exigenţele democraţiei electorale sau minimale şi continuă până în 2004 când România aderă la NATO şi încheie capitolele de negocieri cu UE; (3) al treilea ciclu electoral debutează în 2004 când se produce cea de-a treia rotaţie democratică la putere şi se întinde până în 2007, momentul aderării României la UE; (4) cel de-al patrulea ciclu electoral post-aderare la UE corespunde perioadei de integrare efectivă în structurile europene.

Primele trei cicluri electorale se înscriu pe o traiectorie ascendentă a procesului de tranziţie şi consolidare democratică. Cel de-al patrulea ciclu electoral înregistrează un fenomen de erodarea a democraţiei (cf. Andreas Schedler) sau de degradare a parametrilor democraţiei, inclusiv a procesului electoral. Momentul care marchează acest fenomen de erodare democratică este referendumul declanşat de Parlament (prin votul exprimat de 322 de parlamentari) pentru suspendarea preşedintelui în funcţie, Traian Băsescu, în ciuda avizului negativ dat de Curtea Constituţională (mai 2007). Din acest moment, ceea ce se aştepta să fie o perioadă de consolidare a democraţiei liberale va rămâne in istoria politică a României postcomuniste ca o perioadă de regres democratic.

Perioada dintre alegerile din mai 1990 şi cele din septembrie-octombrie 1992 a fost una din cele mai tumultoase din istoria postcomunistă a ţării, fiind zguduită de două mineriade: prima venire a minerilor în iunie 1990 s-a soldat cu întreruperea violentă a demonstraţiei anti-comuniste din Piaţa Universităţii. A doua venire, în septembrie 1991, s-a soldat cu prăbuşirea guvernului condus de Petre Roman, un premier care şi-a asumat câteva reforme economice curajoase. După demiterea premierului reformist Petre Roman a fost instalat Guvernul condus de Theodor Stolojan, ministru de finanţe în cabinetul anterior. În această perioadă a fost adoptată Constituţia din 1991.

Alegerile locale desfăşurate în februarie 1992 au înregistrat câteva victorii ale opoziţiei democratice în marile oraşe din ţară. Succesul opoziţiei de atunci, obţinut mai ales în mediul urban, a reflectat forţa crescândă a acesteia şi a anticipat schimbările politice viitoare. Alegerile parlamentare şi prezidenţiale s-au desfăşurat în septembrie 1992, iar un al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidenţiale a avut loc în primele zile ale lunii octombrie din acel an. În ciuda decalajului de resurse dintre partidul prezidenţial şi celelalte formaţiuni politice, spectrul politic românesc a trecut de la multipartidismul cu un partid hiperdominant rezultat din alegerile din 1990 la un multipartidism echilibrat conturat în urma alegerilor din 1992.

Cu toate că în perioada 1992-1996 democratizarea a stagnat, în alte sectoare ale vieţii sociale au existat schimbări pozitive. Mass-media a continuat să funcţioneze în mod liber şi să se diversifice. În acest timp au apărut o mulţime de canale de televiziune private care erau recepţionate îndeosebi în mediul urban şi reprezentau o alternativă competitivă şi credibilă faţă de canalele televiziunii de stat. După alegerile locale din primăvara anului 1996, România s-a pregătit pentru alegerile parlamentare şi prezidenţiale din toamnă. În materie de candidaţi şi partide, alegerile păreau să se desfăşoare după tiparul celor din 1992.

Alegerile din 1996 s-au desfăşurat pe fondul unui declin economic accentuat concomitent cu acumularea unui bazin de nemulţumire populară faţă de Iliescu şi PDSR – principalul partid de guvernământ. Rezultatul alegerilor a concretizat victoria Convenţiei Democrate din România şi o poziţionare confortabilă a PD-ului. În cel de-al doilea tur al alegerilor prezidenţiale, Petre Roman a declarat suportul pentru candidatul Emil Constantinescu, calificat în cel de-al doilea tur de scrutin contra preşedintelui în funcţie Ion Iliescu. Constantinescu a câştigat alegerile prezidenţiale din noiembrie 1996 şi a format o coaliţie guvernamentală (CDR, USD, UDMR) condusă de Victor Ciorbea. Pentru prima oară în mai mult de jumătate de secol, România cunoaşte o alternanţă paşnică şi democratică la putere.

Politicile guvernamentale din perioada 1997-2000 vor avea un impact negativ asupra percepţiei publice, ceea ce  va conduce la un vot de sancţiune („vot negativ”) din partea populaţiei la alegerile generale din 2000. PNŢCD, principalul partid de guvernământ, va rata accederea în Parlament. Partidul Democrat şi Partidul Naţional Liberal vor reuşi să se salveze intrând în Parlament şi obţinând procente asemănătoare (aproximativ 7%). PDSR va forma primul guvern monocolor din perioada postcomunistă, susţinut în Parlament de UDMR şi reprezentanţii celorlalte minorităţi naţionale. Beneficiind de o susţinere parlamentară consistentă şi stabilă, Guvernul condus de Adrian Năstase a reuşit să promoveze un pachet de măsuri care au condus la stabilizarea macro-economică a ţării. România, beneficiind de un context internaţional favorabil, a intrat în NATO şi a încheiat la finele anului 2004 capitolele de negociere cu Comisia Europeană în vederea aderării la UE.

Alegerile locale şi parlamentare din 2008 se vor desfăşura după câteva modificări substanţiale ale legislaţiei electorale. Prima modificare se referă la alegerea preşedinţilor de consilii judeţene în baza unui scrutin uninominal cu un singur tur: candidatul care obţine cel mai mare număr de voturi şi, prin urmare, se clasează pe primul loc este declarat câştigător. A doua modificare a vizat alegerile generale care s-au desfăşurat pe baza unui sistem de vot uninominal compensat. În intervalul dintre alegerile din 2008 şi cele din 2012 s-au operat alte modificări ale legislaţiei electorale: modificarea legii privind alegerea autorităţilor locale în sensul aplicării sistemului uninominal cu un singur tur şi pentru alegerea primarilor.

Sistemul de alegere a primarilor într-un singur tur delegitimează rezultatele alegerilor şi funcţionarea democraţiei, într-un context marcat de scăderea participării la vot a electoratului şi, în general, a interesului pentru politică. Pervertirea mecanismelor electorale, schimbarea regulilor jocului politic cu mai puţin de jumătate de an înainte alegerilor, combinaţiile politice netransparente între partidele mainstream ale scenei politice, vor avea un impact sever asupra percepţiei publice a democraţiei, demotivează electoratul, favorizează populismul şi tentaţiile autoritariste.

Notă: acest articol este o prelucrare după Cap. IV 2. „Procesul electoral în cele cinci ţări postcomunisteˮ din vol. Ciprian Iftimoaei, Despre securitate, consolidare democratică şi bună guvernare. România în context regional, Editura Lumen, Iaşi, 2015, pp. 143-159.

Ciprian Iftimoaei este conferenţiar universitar doctor în cadrul Facultăţii de Știinţe Politice şi Administrative, Universitatea „Petre Andrei” din Iaşi