Reykjavik, cuib de vise…

A fost succesul României obţinut joi, la Reykjavik, în faţa Islandei o mare victorie, cum s-a auzit trâmbiţându-se pe canalele TV din toată patria? Nu, n-a fost o mare victorie, ci un 2-0 perfect normal, obţinut în faţa unei ţări cu o populaţie cât a unui târg mai răsărit de pe la noi, spun statisticile. Mai ales că este la modă a judeca valoarea fotbalistică după indicii demografici ori gradul de erectibilitate. O ţară uitată în mijlocul Atlanticului, pe care tricolorii de altădată o rupeau cu 4-0 chiar în Reykjavikul ei. Şi ce dacă acum cinci ani, Islanda asta minusculă scotea Anglia de la Euro? Se întâmpla pentru că marele Albion, sfâşiat de bătălii intestine şi pancreatice, trebuia să dea un ţignal de alarmă Europei fotbalistice, suprasolicitate de confruntări fotbalistice fără sfârşit. Am bătut Islanda. Ei şi ce-i? Calificarea la Cupa Mondială rămâne la fel de morganatică y compris fantomatică. Vor merge alţii în locul nostru, pentru că… etcetera şi aşa mai departe…

Şi totuşi, rămâne un semn de întrebare, mare şi răsucit. Am bătut oare degeaba Islanda la Reykjavik, marea obsesie a lui Mirel Rădoi? Pare ciudat, dar la ideea prea gazetărească a unei „mari victorii” în capitala gheizerilor au achiesat, la o emisiune TV post factum, doi mari atacanţi ai fotbalului românesc, Viorel Moldovan şi Ciprian Marica. Victoria de la Reykjavik nu înseamnă o viză spre „high life”, ci un prim pas din ieşirea din nadirul străfundurilor. Că numai cu un an în urmă, naţionala ţării noastre se arăta, în acelaşi oraş îngheţat, la nivelul maxim (minim) de (im)potenţă fotbalistică. Pentru că Mirel Rădoi s-a rugat să i se iţească din nou Islanda în faţă, ca să arate că, totuşi, merită să selecţioneze naţionala României. Pentru că şirul nesfârşit de ghinioane trebuie să aibă un sfârşit ca orice ghem de sfoară. Pentru că România merită o şansă de viitor, prin tinerele talente izvorâte în ciuda unui ambient catastrofal, şi nu prin cârpăcelile unui (eventual) antrenor hârşit pe principiul „experenţa e totul”. V-ar fi plăcut o naţională cu Tamaş, Săpunaru, Budescu, Latovlevici, Rusescu, Cristi Tănase sau Keşeru?

România n-a obţinut o victorie colosală la Reykjavik prin ea însăşi, ci o şansă de confirmare a unui drum deschis, nu a unei restauraţii. Nu neapărat victoria lui Mirel Rădoi sau a lui Nae Stanciu, ci consecvenţa unor idei de selecţie. Pare greu de vorbit despre „consecvenţă” când s-au făcut atâtea schimbări de la un meci la altul, de la o campanie la alta. Pare de asemenea, uşor, ca mulţimea de selecţioneri ad-hoc, ghidonată din centrul mediatic de unde se dă ora exactă, să conteste, din punct de vedere statistico-sentimental, selecţia singurei persoane responsabile taman cu selecţia. Dar selecţia asta afurisită nu se face pe baza notelor din Gsp, ori „Fanatik”, nici după respectabilul „InStat”, nici după „Transfermarkt”, după calculele care nu pot lua în consideraţie chimia dintre jucători, sau dintre echipă şi antrenor. Şi, la urma urmei-trebuie repetat-singurul care răspunde cu postul, de selecţie, este cel plătit pentru asta, adică selecţionerul naţionalei României.

Victoria de la Reykjavik este una mare pentru că a demonstrat un lucru simplu: cu toate bâjbâielile trecutului apropiat, Mirel Rădoi a învăţat meserie din mers. Un Dan Petrescu, de pildă, metamorfozat în selecţioner, n-ar fi învăţat nimic, pentru că – în mod logic – ar fi considerat că n-are ce învăţa. Victoria din Islanda a demonstrat că munca de selecţioner, după cum îi este nomenclatura, este o muncă de selecţie perpetuă, înainte de încropirea naturală a unui schelet stabil de echipă naţională. A demonstrat că viitorul este a lui Dennis, Ianis, „Cic” sau chiar Jovan şi că drumul pe care naţionala României trebuie să meargă nu poate fi altul.

Mai sunt două meciuri importante pentru reprezentativă în acest început de septembrie: unul cu Liechtenstein, pe „Arena Naţională”, care aproape sigur va fi câştigat, unul, cu Macedonia de Nord, la Skopje, pe care ar fi minunat să-l câştigăm. Numai că, inclusiv cu aceste posibile victorii, calificarea spre Doha nu este certă, şi nu numai pentru că implică un baraj cu un adversar redutabil. La sfârşitul acestei campanii de calificări, nu este exclus ca „aleasa” României să se despartă de brigandul Mirel Rădoi. Lucru mai puţin important, decât menţinerea drumului pe care fotbalul românesc circulă. Cu Rădoi sau cu altcineva. Să fie capitala Islandei un punct de inflexiune pentru naţionala tricoloră? Reykjavik, cuib de vise…