România lui Salvador Dali

Ei, altfel te simţi ca artist când dispui de o astfel de masă de manevră. Una e să faci performance pentru zeci sau sute de persoane, şi altceva să te ridici la ordinul sutelor de mii! Nu-mi dau seama exact ce experimentează în Sectorul 1, sector cel mai select al capitalei, dar este clar că se experimentează ceva.

În acest sens, domna Clotilde Armand ar trebui privită ca un artist performer de mare clasă. Poate că e testată rezistenţa populaţiei atât la stres de ordin psihic, cât şi fizic. Sau poate doamna Armand, pornind de faptul că atât oamenii străzii, cât şi gândacii şi rozătoarele, s-au dovedit a fi imune la Covid 19, încearcă să imunizeze, plecând de la aceste constatări, şi populaţia sectorului. Adică, dacă un boschetar rezistă în mijlocul gunoaielor şi nu se îmbolnăveşte, de ce să se îmbolnăvească, să zicem, Robert Turcescu?! Pe această cale, el îşi pot dobândi în mod natural imunitatea.

Dar eu tind să cred că doamna Clotilde Armand un artist mult mai mare decât ne-o prezintă reţele de socializare şi televiziunile avide de senzaţii tari. Desigur, ea pare o excentrică. O exaltată. Chiar mult mai excentrică decât suprarealistul Salvador Dali, care, după cum declară el însuşi în „Jurnalul unui geniu”, este obsedat să-şi urmărească pulsurile creative pornind de la contemplarea atentă a propriilor sale fecale. În funcţie de culoarea şi de densitatea lor, Dali putea să-şi dea seama dacă va avea o zi inspirată sau nu.

„Debutam în plin c… scrie Dali -, ceea ce, din punct de vedere psihanalitic, putea fi privit ca o bună prevestire relativă la aurul care ameninţa – din fericire – să mă acopere. Viclean, am încercat să le bag în cap suprarealiştilor că amănuntele mele scatologice aveau să poarte noroc mişcării. Degeaba am invocat, ca argument, întreaga iconografie digestivă prezentă în toate epocile şi în toate civilizaţiile: găina cu ouă de aur, delirul intestinal, măgarul care făcea bălegar de aur; nu s-au lăsat convinşi…”

Şi Dali îşi dezvoltă, în stilul său critico-paranoic, argumentaţia logică: „Nu i-am refuzat niciodată fecundei şi mlădioasei mele imaginaţii procedee de cercetare din cele mai riguroase. Nu au făcut decât să dea ţicnelii mele congenitale un soi de rigiditate„.

„Aşa se face că m-am dat peste cap – continuă Dali – să strecor în sânul grupului” idei şi imagini în totală contradicţie cu crezul lor. „Eu strecuram nenumărate, prin înşelăciune bine mascată, anusuri machiavelice.” Ceea ce a făcut Dali la scară mică, în cadrul grupului suprarealist, am impresia că doamna Clotilde Armand face la nivelul întregului sector pe care îl conduce în calitate de primar. Spre deosebire însă de Dali, ea nu le arată niciun fel de anusuri locuitorilor Sectorului I, fie ele machiavelice sau nu, ci pur şi simplu, chiar şi fără nici un fel de anusuri, le acoperă străzile şi curţile cu gunoaie!

*

Azi mi-am zis că-mi şterg din minte numele tuturor politicienilor din România. Am încercat cu Ciolacu, dar nu am reuşit. Căci, imediat cum îl ştergeam, îmi apărea în minte următoarea frază: Oare ce grad de acoperire are Ciolacu că-i atât de moale, încât poţi face din el orice?! Inclusiv o urnă de voturi pentru Cîţu sau pentru Orban?!

*

În fine, nu ştiu cine mai are răbdare să asculte ce zice Ciolacu. Impresia pe care o produce asupra electoratului, fie el de stânga, fie el de dreaptă, e una deplorabilă. Oricum l-am lua şi din orişice poziţie l-am privi, suspiciunea noastră legată de Ciolacu se va accentua. Ciolacu e un personaj atât de alunecos, încât îţi stârneşte neîncredere. Pe chipul său s-au întipărit duplicitatea şi trădarea, amestecându-se între ele şi formând o crustă moale, ce nu se încheagă în niciun fel. De aceea, înainte de Iohannis, înainte de Barna, de Orban, de Cîţu, el e vinovatul principal pentru toată degringolada morală şi politică prin care trece România. Dacă PNL-ul pierde astăzi puncte electorale, de vină e Ciolacu. Dacă partidele din coaliţie nu reuşesc să se înţeleagă între ele, certându-se ca la uşa cortului pentru împărţirea cât mai echitabilă a ciolanului, fiţi siguri că vina principală – şi, când spun asta, n-o spun cu ironie – o portă tot Ciolacu. Şi asta fiindcă Marcel Ciolacu nu şi-a făcut treaba ca lider al opoziţiei. El a mimat doar că e în opoziţie, dar, de fapt, a făcut toate jocurile puterii. A jucat la cacealma cu propriul său partid, şi mai ales cu propriul său electorat. Văzând că nu întâmpină niciun fel de opoziţie, partidele aflate la putere nu şi-au mai cenzurat gesturile, trecând peste orice limite. Prin urmare, făcând greşeli la orice pas, au intrat în degringoladă. Roadele amare ale acestei politici perverse din partea opoziţiei, cât şi roadele amare ale acţiunilor puterii orbite de trufie, care are impresia că totul i se cuvine, le culegem, din păcate, noi, oamenii obişnuiţi. Viaţa noastră se deteriorează zi de zi. Ciolacu aşteaptă alegerile din 2024, când speră să obţină un scor istoric care să-i ofere partidului său o majoritate confortabilă în Parlament. Poate o va obţine, dar pe spinarea cui?! Desigur, pe spinarea noastră.

*

Legat de lupta disperată dintre Ludovic Orban şi Florin Cîţu pentru şefia PNL-ului, cred că e nevoia să fac câteva precizări. Lupta nu e pentru salvarea PNL-ului, ci, după cum apar lucrurile, mai degrabă pentru îngroparea lui. Orban, după toate temenele făcute în faţa lui Iohannis şi după toate greşelile făcute în timpul guvernării sale (gândiţi-vă numai la cele 26 sau 27 de ordonanţe date într-o noapte, la toate bâlbâielile legate de măşti, de achiziţii ilegale făcute în timpul pandemiei, de cele trei investituri şi de altele ilegalităţi făcute, şi vă veţi da seama că posibilităţile lui de a da un nou impuls partidului sunt nule); Florin Cîţu e compromis şi el pe toate planurile. Şi, în afară de aceasta, trebuie să recunoaştem că actualul prim ministru nu are nici în clin nici în mânecă nici cu guvernarea, nici cu politica. Venirea lui în fruntea PNL-ului nu va face decât să tragă partidul în jos şi să umfle, pe nedrept, procentele PSD-ului. Spun pe nedrept pentru că PSD-ul în toată această perioadă nu s-a comportat ca un partid de opoziţie, reacţionând la derapajele guvernării, ci a dus, cum se spune, politica struţului, ascunzându-şi capul în nisip, fapt care a accentuat derapajele PNL-ului. Din liupsa unei alte alternative, PSD-ul a câştigat în ultimul timp procente în sondajele electorale, dar nu şi încrederea populaţiei. Asupra lui planează în prezent faptul că a făcut şi continuă să facă blat cu puterea. Opoziţia sa pare trucată.

La ora actuală, din punct de vedere politic, România trece printr-o criză acută. În această situaţie, orice partid aflat la putere care vede că pierde puncte electorale ar trebui să se lepede de cei care l-au împins în groapă şi să caute o soluţie de salvare. În politică, şi mai ales în lupta politică pentru putere, nimeni nu are mamă, nu are tată. Dacă trebuie să te înalţi, atunci trebuie să lupţi. „Capul lui Moţoc vrem” rămâne o sintagmă salvatoare pentru orice timp şi orice spaţiu. În cazul PNL-ului, acum trebuie să cadă, din păcate, două capete, pentru ca un altul că salveze partidul. Va avea puterea PNL-ul să se primenească scoţând la suprafaţă un alt personaj, un lider destul de puternic care să poată face sacrificiile cerute? Sau partidul îşi va duce cu el, mergând târâş-grăpiş, slăbiciunile în mormânt?! Va fi Ilie Bolojan acest lider sau altcineva? Îi va sprijini preşedint ele sau lui Iohannis îi va fi teamă de schimbare. Oricum, mai târziu sau mai devreme, PNL, dacă vrea să supravieţuiască politic, va trebui să deschidă şi front împotriva lui Iohannis. Mi-e însă teamă, ţinând cont de sprijinul euroatlantic acordat de diferite structuri de putere din afara ţării actualului preşedinte al României, că lucrul acesta nu e cu putinţă…

După cum nu e cu putinţă, dacă stăm să analizăm mai bine, găsirea unei soluţii care să pun pe jar electoratul PNL. Soluţia e vizibilă. De fapt, nu există o altă cale de ieşire din impas pentru PNL decât găsirea unui alt candidat… Dar, tocmai pentru că nu există o altă cale, nimeni sau aproape nimeni nu va miza pe Bolojan şi nici pe un alt candidat…

Şi apoi, să ne înţelegem, poate că e mai bine aşa. Bolojan nu-i nici el uşă de biserică. E, după cum spun unii, un stahanovist.