Ruptura dintre politic şi cultură

În mod clar, secolul al XIX-lea a avut un proiect de ţară, iar Unirea din 1918 este efectul acestuia. Asta pentru că a existat o generaţie extraordinară de intelectuali care au făcut o politică în interesul ţării. După aceea, aşa spune că intrăm sub semnul provizoratului tot mai lăbărţat, pe măsură ce şi clasa politică se degradează. Interbelicul suferă de radicalismele sale, care se explică prin ruptura dintre politică şi cultură. Naţionalismul poate duce la rezultate benefice în plan cultural, unde produce dicţionare, sinteze, ediţii critice sau filologice, istorii ale literaturii, dar şi monumente publice, muzee, repertorii teatrale sau muzicale etc. Altfel spus, instrumente care reproduc ştiinţific şi administrează un patrimoniu cultural şi naţional. În politică însă, naţionalismul duce de cele mai multe ori la oroare, pentru că intră pe mâna unor indivizi lipsiţi de cultură autentică şi capătă accente cinice, adesea xenofobe. De aceea, tot ce a urmat după Marea Unire a fost efectul unei degradări continue a clasei politice şi a unei despărţiri a politicii de fundamentele sale culturale. Numeroasele dictaturi legionare, regale, militare, apoi dictaturile comuniste (folosesc pluralul, pentru că stalinismul anilor 50 diferă substanţial de ceauşismul naţionalist de după 1965) sunt privite uneori ca nişte nenorociri care ni s-au întâmplat, de parcă un întreg popor a putut asista pasiv la o istorie care l-a călcat în picioare. Ei bine, nu: toate nenorocirile, toate ororile care s-au petrecut sunt parte a istoriei pe care românii şi-au construit-o. E istoria noastră, cu relele şi bunele sale. Este singurul scenariu de care am fost în stare, singura versiune pe care o avem, care ne reprezintă, care ni se potriveşte. Este, pe scurt, istoria noastră, în care nu am fost victime, ci protagonişti. Trebuie să ne-o asumăm, dacă vrem să o depăşim şi să nu o repetăm.

„Proiect de ţară”? Mă tem că nu poate fi vorba de aşa ceva în interbelic… Ciudat, dar comuniştii au avut un astfel de proiect, care a însemnat naţionalizare, industrializare, dar şi ură de clasă. Ultimul conducător care a avut un proiect de ţară a fost, că ne convine sau nu, Ceauşescu. Faraonismul acestui proiect de ţară şi cultul personalităţii au împins însă în eşec acel proiect. După 1990, ne-am zbătut în arbitrar, în marasm, în improvizaţie. Am produs o clasă politică din ce în ce mai ticăloasă şi mai prost pregătită, încât am ajuns azi să dispreţuim tot ceea ce ţine de politică. Or, din păcate, nu există decât soluţii politice! Atâta tot că nu mai avem oameni politici de anvergură…

Nu mă excit uşor politic, poate pentru că nu mă seduce nimic din peisaj. Mă amuză şi mă irită, când îngraşă onctuos parvenitismul, retorica obligatoriu catastrofică, vederea în alb-negru, care pun tot răul într-un singur loc şi comite himenoplastii morale în cazuri convenabile. Cred că ne alintăm sau ne prostim când rătăcim simţul proporţiilor sau, şi mai grav, al cuvintelor, vorbind cu prea mare uşurinţă despre dictatură, stalinism, nazism etc. Trăim o epocă de o mediocritate fără precedent. Nu mai am iluzia unei Românii în care totul să funcţioneze ca în Occident. E o limită mentalitară pe care nu o depăşim cu una, cu două. E şi o acumulare culturală & de civilizaţie la care mai avem de muncit. Cum nu mai cred în basme politice cu happy end, am o singură pretenţie de la clasa politică, oricare ar fi ea (tot o apă şi-un pamânt, cel puţin până acum…): să menţină orientarea pro-europeană! Dacă rămânem în direcţia asta, „originalitatea” noastră şi mediocritatea noastră rămân şi ele respirabile. Asta e linia roşie!!!! Care în ultima vreme, tocmai în anul Centenarului, a fost călcată.

Pe scurt; dacă e să notez o mare realizare a ultimei sute de ani, nu mă pot opri decât la cultură: ea ne-a ieşit! De cele mai multe ori în pofida numeroaselor crize istorice şi politice. De la 1918 la 2018, cultura română a dat opere mari, personalităţi de anvergură, a creat curente, a cunoscut modernizarea, a reuşit să rămână vie în timpul comunismului. Dar ne mai interesează asta azi? Trăim vremuri total apatice la cultură. Politica, la nivelul ei atât de rudimentar, ne confiscă tot interesul.

Nu am reusurse pentru optimism… Nu avem cum să ieşim din impas fără resetarea clasei politice. Şi nu văd cum se poate face asta, de vreme ce ea e un sistem închis, cu anticorpi legislativi puternici. Cum poţi discuta despre un program de ţară în aceste condiţii?

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi