Saboţii lui Claude (I)

Născut în 1940, la Paris, cu câteva luni înainte de umilitoarea ocupaţie nazistă a acestui oraş, Claude va petrece primii săi ani de viaţă departe de Gestapoul parizian, care îi ameninţa familia cu rădăcini evreieşti ucrainene, în sudul Franţei, în Gasconia istorică a munţilor din vechea regiune Hautes Pyrénées (azi Haute-Garonne). Dacă ar fi să invocăm gândirea magică pe care a studiat-o cu atâta aplicaţie în Maramureşul românesc, am putea spune că destinul său, uman şi intelectual, a stat sub semnul acestor două ursitoare: rafinamentul burghez parizian cu glamour şi sclipici intelectual, pe de o parte, iar pe de altă parte, spiritul trufaş şi liber, curios şi fascinat de arhaisme, ţanţos, cochet şi sentenţios al gasconului. De aici pleacă, poate, rădăcina gândirii sale asimptomatice nutrită, în egală măsură, din spiritul clar, scientist şi argumentativ al pozitivismului iniţial peste care a adăugat în decenii, strat peste strat, lustrul irizat al poeziei şi al filozofiei speculative heideggeriene. După cum observase şi Sorin Antohi, în cercetările sale de teren, antropologul a fost interesat de minuţioasa operaţiune de culegere de date, dublată, în egală măsură, de reflecţia teoretică asupra demersului său. Iritat în acest volum de amintiri de caracterizarea unui fost învăţăcel (care vedea în el doar un gânditor controversat!) Claude Karnoouh pare a ignora natura duală şi provocatoare a teoriilor sale, dominate de frenezia ghiduşă de a submina mediocritatea apăsătoare şi fadă a gândirii „corecte” a mainsteamului. Am suspectat întotdeauna întemeierea poetică a nihilismului său politic şi a gândirii sale radicale (în sensul lui Nietzsche şi Vattimo, nu a lui Troţki, cum cred proştii!) aşa cum, pentru mine, excesul său de preţiozitate (cu motto-uri, citate şi trimiteri savante) vine să contrabalanseze o teamă interioară că nu va fi suficient apreciat şi respectat în lumea umanioarelor, el, care vine din laboratorul de chimie şi fizică (care însă l-au familiarizat cu cercetarea lentă şi meticuloasă, bazată pe evidenţe şi concluzii experimentale). Nu am ştiut niciodată de ce a fost atras de marxismul militant, atât ca teorie, cât şi ca praxis. Cel mai probabil, ca reacţie la ocupaţia nazistă a Franţei, cu un tată trimis în lagăr de muncă şi cu un unchi maquisard activ în FFI (Forces françaises de l'intérieur), ceea ce l-a făcut să fie activ politic încă din studenţie atrăgându-şi astfel exmatricularea şi trimiterea pe front, în războiul din Algeria, de către autorităţile gaulliste. Unde a fost un sergent ascultat, brav şi necruţător², de unde, desigur, pornirea lui irepresibilă de mai târziu de a se înconjura de discipoli cărora să le fie mentor intelectual şi filozofic, şi pe care să-i pregătească temeinic pentru lupta de idei, ca nişte eficienţi franc-tirori.

Pasiunea pentru hermeneutică, întrebările legate de ştiinţificitatea disciplinelor umaniste şi lupa ideologică în explicarea inechităţilor lumii moderne sunt cele trei perspective din care s-a articulat pasiunea sa pentru antropologie şi destinul său cărturăresc de câteva decenii, sub auspiciile a trei mari savanţi care i-au influenţat formarea profesională şi gândirea critică în interiorul disciplinei, şi pe care nu se sfieşte să-i numească „maeştrii mei în ştiinţe umane”: Henri Lefebvre, Gérard Granel³ şi Claude Lévi-Strauss. De acesta din urmă, marele mandarin intelectual de la Collège de France, ultimul care s-a mai preocupat dezinteresat de soarta discipolilor săi, pe care i-a ajutat să plece cu burse sau i-a plasat instituţional cu generozitate, se leagă nu numai destinul de antropolog al lui Claude Karnoouh, ci şi mirabila sa întâlnire cu România. Iată contextul, povestit chiar de autor, al convertirii sale la antropologie: „Declicul s-a produs în 1965, când citeam Totémisme aujourd'hui în laboratorul de chimie organică, unde supravegheam cu un ochi plictisit o serie de experienţe de neutralizare a chinoleinei (zisă şi I-azanaftalenă): am decis atunci să abandonez infamele odori ale solvenţilor benzenici şi să mă apuc de ştiinţe sociale, mai precis de antropologie, sociologie, economie şi lingvistică”⁴. Cinci ani mai târziu, în celebrul Laborator de Antropologie condus de Lévi-Strauss, se decide să urmeze sfatul acestuia şi să plece pe teren ca să studieze sălbatici (în ciuda realităţii paradoxale că magistrul său, cu cărţi fundamentale în domeniu, nu făcuse aproape deloc muncă de teren, întreaga sa teorie fiind o speculaţie fascinantă făcută cu o metodă nouă, care va intra în istorie drept antropologie structurală, aplicată pe relaţiile de rudenie, pe tensiuni binare de tipul natură-cultură sau pe o interpretare a devenirii societăţii umane din perspectiva teoriei jocurilor). Unde însă să mai găseşti structuri arhaice şi tradiţionale, neatinse de modernitate şi de consumerism? Unde să mai faci cercetări de teren, aşa cum învăţase citindu-i pe marii maeştrii ai acestui tip de investigaţi, în interiorul unor comunităţi relevante, atâta timp cât până şi indienii polinezieni sau cei din Amazonia fuseseră deja studiaţi în anii '50-'60?

Din cauza Cortinei de Fier, Estul Europei era încă o „terra incognita” pentru cercetătorii occidentali cărora nu li se permitea accesul pe perioade mai îndelungate în zonele rurale, mai ascunse, din aceste ţări închise, în care spaima de străini era o politică de stat. În 1968, liderul României socialiste, Nicolae Ceauşescu, reuşeşte să păcălească lumea politică şi mediatică occidentală pozând într-un surprinzător rebel al lagărului sovietic, odată cu invadarea Cehoslovaciei. Deşi România nu fusese invitată să facă parte din trupele care au participat la operaţiunea „Danubius”, iar Ceauşescu, în celebra sa „scenă a balconului”, nu numeşte nici măcar o singură dată Uniunea Sovietică drept agresor, diminuându-şi rapid, în câteva zile tonul după vizita ambasadorului sovietic, lumea occidentală îl ia drept erou. Aşa începe operaţiunea de prostire a Occidentului şi de falsă „branduire” a lui Ceauşescu drept un dizident al lumii comuniste, de fapt un plan de acţiune al securităţii externe denumit „Orizont”, şi aflat sub comanda lui Ion Mihai Pacepa până la defectarea acestuia. Tot în '68, cu câteva luni înainte, Ceauşescu îi organizase o primire grandioasă generalului De Gaulle, stabilindu-se astfel o înţelegere la nivel înalt care va permite, în anii '70, cercetătorilor francezi să vină în România (şi, desigur, la schimb, spionilor români să meargă în Franţa sub acoperirea de bursieri sau cercetători!). În acest fel ajunge Claude Karnoouh în România, graţie acordului de colaborare dintre CNRS şi Academia Română şi a lui Henri Mendras (sprijinit de asistentul lui Levi-Straussal, ieşeanul Chiva!). Întâi la o conferinţă de antropologie organizată de academicianul politruc Miron Constantinescu, în 1971, şi apoi, în 1973, la un stagiu de cercetare sub coordonarea lui Mihai Pop, directorul Institutului de Etnografie şi Folclor din Bucureşti, cel care, îl îndrumă către o comunitate retrasă din Maramureş, satul Breb din comuna Ocna Şugatag unde erau încă foarte vii spiritul arhaic şi tradiţiile ancestrale. Aşa va începe o aventură care-i va schimba viaţa şi din care aflăm câteva „felii” şi „semne” relevante în volumul său de memorii. (Continuare în ediţia din 24 februarie a Ziarului de Iaşi.)

¹ Karnoouh, Claude – Tribulaţiile unui călător străin în România (1971-2017). Reflecţii şi amintiri, Iaşi:Sedcom Libris, 2020, 208 p.

² „Ba dimpotrivă, îmi scrie Claude, am fost cât se poate de cruţător!”

³ Căruia îi datorează tema fundamentală a perspectivei sale filozofice, conjuncţia dintre fenomenologia capitalului lui Marx şi techné-ul heideggerian

⁴ Karnoouh, Claude – Raport asupra postcomunismului, Suceava: Alexandria Publishing Hoouse, 2014, p.427

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor