Scrisoare deschisă către un fost ofiţer de securitate

Regret, dar nu pot începe această scrisoare deschisă cu banalul „stimate”, căci nu vă stimez deloc. Nici „domnule” nu pot să vă spun, din acelaşi motiv. Aş putea, în derâdere, să vă spun „tovarăşe”, darşi acest cuvânt vechi românesc începe să îşi recapete onorabilitatea, după ce a fost compromis de bolşevism. Dar fiindcă o scrisoare trebuie să aibă un „titlu”, mă voi adresa dumneavoastră cu formula „cetăţene Rusu”. Am uitat, dacă l‑am ştiut vreodată, numele dumneavoatră de botez. Eraţi, cu gradul de căpitan, şeful serviciului de paşapoarte al Securităţii judeţului Iaşi în ultimii ani ai comunismului. Sunteţi acum, probabil, un pensionar onorabil, vecinii vă salută cu respect „să trăiţi, domnule colonel”! Nu este exclus ca, între timp, să fi devenit şi bisericos, căci „patriot”, oricum, aţi rămas! Simulacrul de „revoluţie” din 1989 v‑a asigurat şi vă garantează încă o pensie mult mai mare decât a unui fost profesor sau medic! Pentru inestimabilele lor merite în apărarea „patriei socialiste”, colegii d-voastră din fosta RDG primesc pensia minimă a unui muncitor calificat. Astăzi, „importanta” d-voastră „misiune” de eliberare a paşapoartelor este îndeplinită, cum este şi firesc, de câţiva simpli funcţionari anonimi, la un ghişeu. Odinioară, pe vremea d‑voastră, paşaportul, semnul elementar al libertăţii unui individ, devenise, în mâinile celor ca d‑voastră, un instrument al opresiunii.

Să vă fie ruşine! Aţi fost, probabil, ca şi mine, un băiat de la ţară, care îşi căuta şi el un locşor în lume pe la începutul anilor ᾽70 ai secolului trecut. Aţi ales, vă spun tranşant, ca să nu ne încurcăm în vorbe, să slujiţi, ca mercenar, răul absolut: tirania, minciuna, impostura, mârlănia generalizată. Să nu spuneţi că aţi optat pentru o carieră militară, căşi această meserie este onorabilă, că „aţi executat nişte ordine” etc. Nu, d-voastră nu aţi fost militar, aţi fost o slugă credincioasă şi bine plătită, într‑un regim ilegitim, bazat pe teroare şi minciună, inuman şi, în fond, antinaţional. Aveaţi, desigur, o „origine socială sănătoasă”, altfel nu v‑ar fi ales Partidul. V‑a ales ca să înlocuiţi „hoaştele bătrâne” ale securităţii staliniste, prin băieţi de‑ai noştri, „din popor şi pentru popor”. Eraţi un băiat isteţ, deşi, probabil, carnetul dumneavoastră de elev nu prea strălucea.

Ideea de a vă scrie această scrisoare mi‑a venit în momentul când mă pregăteam să scriu un articol cu titlul Berlin, Normannenstraße, 15 ianuarie 1990. Scriindu‑l, acest articol, mi‑am dat seama că dumneavostră, cetăţene Rusu, aţi fost, involuntar, un instrument al destinului, care a făcut să fiu martor la unul dintre evenimentele cele mai semnificative din timpul vieţii noastre, asaltul demonstranţilor asupra sediului Securităţii est‑germane (STASI), la Berlin. Voi relata într‑un articol viitor acest miraculos, pentru mine, episod! Un alt motiv pentru care vă scriu este faptul că îmi sunt dator mie însumi, dar şi câtorva prieteni, o revanşă, fie şi târzie, fie şi doar prin cuvinte, pentru răul şi suferinţa, da, suferinţa, pe care mi le‑aţi pricinuit.

Iată faptele. Copil, adolescent şi elev de liceu, nu ştiam nimic despre Securitate, căci trăiam, credeam eu, liber, în sferele rarefiate ale culturii, adică ale lecturii. Prima dată am simţit, oarecum, umbra demonică a Securităţii prin anul al II‑lea sau al III‑lea de Facultate, când doamna profesoară Sorohan – îi cer iertare că îi pronunţ numele în acest context – ne‑a avertizat (eram împreună cu regretatul Paul Iruc) să avem grijă ce vorbim faţă de colegii X şi Y, căci sunt informatori la Securitate! Culmea ironiei este că amândoi „băieţii” erau „poeţi”, unul coleg de grupă, celălalt de la „fără frecvenţă”! Am râs, cu inconştienţa celor douăzeci şi ceva de ani: – Doamnă, dar nu avem nimica de ascuns! Cine ne poate opri să citim ce vrem şi să ne spunem ce ne trece prin cap?! Şi apoi colegii de care vorbiţi sunt foarte simpatici, camarazi de nădejde! Tot cu superbie şi nepăsare am privit şi întâlnirea cu tov. colonel …ete (ceva ca ştiulete, vrabete sau Moromete), nu îmi mai amintesc, la care ne-a trimis (pe mine şi pe proaspăta mea soţie, Gabi), tovarăşa decan, cu câteva zile înainte de „repartiţia în producţie”. Acesta, un individ mărunţel şi negricios, în pragul pensiei, ne oferea slujbe ispititoare în calitate de, risum teneatis, amici, „ofiţeri de Securitate sub acoperire”! Cu puterea sinistrei instituţii de pe str. Triumfului nr. 6 din Iaşi m‑am confruntat abia după facultate, în 1985, când, modest cercetător filolog la Institutul de Lingvistică, fusesem desemnat să particip la nişte cursuri de vară de germană, la Freiburg. Am primit paşaportul, cu chiu, cu vai, atât cât să ajung la Freiburg, la spartul târgului, în ultimele zile ale cursurilor! Cu a doua cerere de paşaport, în 1987, după cum am mai povestit cu alt prilej, a mers mai simplu, graţie intervenţiei ex machina a rectorului de atunci, profesorul Viorel Barbu.

Bătaia de joc şi chinul le‑am cunoscut cu adevărat abia în 1989, când am solicitat paşaport pentru a fructifica în Germania o bursă DAAD. Era aceasta, dorinţa de a vedea Occidentul şi de a studia într‑o mare bibliotecă universitară, idealul şi obiectivul suprem al tinerilor intelectuali din generaţia mea. Răspunsul la cererea mea de paşaport a fost, fără explicaţii, negativ, săptămâni şi luni la rând! În biroul d-voastră de şef, unde m-aţi primit, în cele din urmă, în audienţă, m‑aţi tratat cu dispreţ, ca pe un nimeni, expediindu‑mă repede, fără nici o explicaţie. Cred că nici nu ştiaţi cum mă cheamă şi cu ce mă ocup. Prin profesia mea de cercetător, redactor la dicţionarul academic al limbii române, eram pentru d-voastră, probabil, ceva mai mult decât un zilier! Toată tărăşenia, plină de momente interesante, o voi povesti cu alt prilej! Fapt este că a venit căderea lui Ceauşescu din decembrie, iar paşaport nu am primit. De supărare şi revoltă, slăbisem enorm, aveam crize de ficat şi sufeream de o insomnie atroce, traversând o perioadă de adâncă depresie.

Episodul se sfârşeşte în zilele care au urmat sărbătorilor de iarnă din 1990. În euforia colectivă care ne cuprinsese pe toţi, aproape că uitasem de obsesia mea, paşaportul. Iată însă că, într‑o bună zi, primesc (acasă!) un telefon de la „domnul” căpitan (cred că devenise deja maior) Rusu, care mă abordează cu un ton mieros şi îndatoritor: „Domnule profesor, vi s‑a aprobat cererea de paşaport. Vă rog să veniţi să îl ridicaţi!”. De unde cu câteva săptămâni în urmă aproape că nu ştiaţi cum mă cheamă şi cu ce mă ocup, acum devenisem deodată „dom᾽ profesor”. Sunt aproape sigur că, dacă aş fi intrat în vorbă cu d-voastră, mi‑aţi fi mărturisitcu entuziasm că „Revoluţia” v‑a eliberat şi pe d-voastră. Aţi fost astfel, involuntar, un instrument al destinului, căci amânarea plecării mele în Germania la timp, în vară, a făcut să mă aflu la Berlin pe 15 ianuarie 1990, martor la evenimentul epocal menţionat mai sus, despre care voi relata în viitorul episod. Prin această împrejurare nu mi‑aţi devenit deloc mai simpatic! Dimpotrivă: vă detest, vă dispreţuiesc şi vă desfid în continuare.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi