Scrisul

Scrisul şi gândul la scris îţi ocupă tot timpul, te devorează; nu te lasă ziua, îţi omoară nopţile, te chinuie în tren, în taxi, în parc şi vai! la serviciu, peste tot, clipă de clipă, zi de zi. Scrisul îţi aduce bucuria câtorva clipe de graţie, când pluteşti în spaţii celeste, dar este şi o damnare. Scrisul are partea lui de mister fericit, dar te şi însingurează (şi cât de dureroasă este uneori singurătatea!) şi îţi cere mari sacrificii. Te vămuieşte în primul rând pe tine, dar îi sacrifici şi pe cei din jurul tău – soţie, copii, prieteni. Iar dacă te înconjoară oameni înţelegători, eşti oarecum salvat, rămâi numai cu remuşcările, aşa ca bătrânul savant din Fragii sălbatici, vechiul film al lui Ingmar Bergman. Însă dacă te cuprinde patima scrisului într-un mediu ostil, vai de tine! E o tragedie!

Scrisul îţi „mănâncă” toată viaţa. Pe scriitorul adevărat însă nu-l poate stăvili nici o oprelişte. Nici plutonul de execuţie, ca în cazul bietului Isaac Babel. A fost arestat sub acuzaţia de spionaj. Singura lui „vină” a fost aceea că a frecventat casa temutului Nikolai Ejov, şeful NKVD, a cărui soţie era evreică, cum şi Babel era evreu. Ejov a căzut în dizgraţie, a fost arestat (căci vicleanul Stalin se debarasa de criminalii pe care el, Stalin, îi pusese în funcţie şi el, Stalin, ordonase crimele), dar, ca să fie condamnat pentru spionaj şi trădare, au fost arestaţi şi cei din anturajul său, aşa procedau bolşevicii, ca şi comuniştii români după aceea. Astfel a fost arestat şi Babel. A fost umilit, bătut, schingiuit, i s-au luat ochelarii ca să nu poată citi şi scrie. A fost împuşcat la închisoarea Butîrka pe 27 ianuarie 1940. Cu o zi înainte, după ce a primit decizia de condamnare, Babel a cerut în faţa Tribunalului Militar al NKVD: „Am o singură cerere: să mi se permită să-mi termin ultima lucrare”. E de prisos să mai spun că ultima dorinţă nu i-a fost îndeplinită. Iar manuscrisele şi arhiva personală ale scriitorului au fost confiscate de NKVD şi s-au pierdut.

Da, scrisul până la ultima suflare! Ca şi în cazul lui Guy de Maupassant. Acesta s-a născut dintr-un nobil normand şi Laura de Pointevin, verişoara lui Flaubert. La 25 de ani a suferit primul atac al unui sifilis ereditar. Dar a scris în continuare. Durerile de cap tot mai frecvente şi ipohondria nu l-au oprit. Apoi îl ameninţa năluca orbirii. El îşi înteţea activitatea scrisului. Mania suspiciunii, dorinţa de singurătate şi pofta de a cârti nu l-au oprit nici acestea din scris. A luptat cu furie împotriva tarelor moştenite. A scris mult, a atins gloria, iar la 40 de ani şi-a tăiat beregata, dar a rămas viu. A fost închis într-o casă de nebuni, umbla în patru labe. Psihiatrii scriau în trista lui foaie clinică: „Monsieur de Maupassant va s'animaliser” („Domnul de Maupassant a ajuns animal”). La 42 de ani a murit. Dar scrisul său a rămas.

Scrisul până la ultima suflare nu e o metaforă nici în cazul lui Tolstoi. În noiembrie 1910 toţi ochii Rusiei erau aţintiţi spre o mică staţie de cale ferată – Astapovo. Acolo murea Tolstoi. Mecanicii de tren se abţineau să fluiere din consideraţie pentru muribund. De la biroul de telegraf al satului se trimiteau din oră în oră informaţii privind temperatura şi pulsul marelui scriitor. Trenurile pline de jurnalişti, de tot felul de emisari, de preoţi, ofiţeri în civil, ţărani, proprietari de fabrici încetineau la câteva sute de metri de gară. Oamenii coborau şi înaintau în linişte deplină spre gară. Iar în micuţa gară Tolstoi, în pofida morţii care se apropia, se destăinuia răsuflând din greu fiului său Serghei: „Încă mai compun. Scriu.”

Să scrii, să scrii, să scrii! Negrăită bucurie, refugiu şi teroare! Să cauţi cu patimă cuvintele cu luciul lor de înţelepciune, de religiozitate, de iubire, cu mirozna mucezelii trecutului, cu palpitul emoţiei şi vînzoleala de piaţă gureşă, slovele cu miros de neşansă, de pierzanie şi de fum, ca o perdea transparentă luminată de soarele dimineţii. Să pui în marş divizioanele cuvintelor, cu toate tipurile de arme stilistice, cu toată încărcătura îndoielilor tremurătoare. Să foloseşti la maximum toate forţele limbii, chiar şi trupele auxiliare ale punctuaţiei. Să pui punctul la timp, ca să străpungă inima cititorului ca un stilet de gheaţă. Să aprinzi focurile de artificii ale virgulelor, atingând sufletele delicat. Apoi parantezele, ah, parantezele – metereze de înţelesuri adânci şi ascunse. Iar semnele de exclamaţie să răsune inegal, ca nişte focuri de armă trase într-o catedrală.

Să scrii, să scrii, să scrii! Căci cel împătimit nu poate să nu scrie. Duhovnicul lui Gogol, Mihail Constantinovski, i-a spus acestuia că literatura este păcătoasă şi că trebuie să înceteze să mai scrie. Dar pentru Gogol acest lucru era similar cu moartea. Cu toate acestea, Gogol avea speranţa, omenească în definitiv, că îşi va mântui sufletul, dacă renunţă la literatură. A ars cartea la care lucrase ani de zile, partea a doua la Suflete moarte. Apoi a încetat să mai mănânce şi astfel a murit. Nu, nu cred că s-a sinucis fiindcă a fost dezgustat de lume, cum s-a spus. Nu a putut pricepe că mântuirea lui stătea în scris.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist