Secretul doctorului Honigberger

În Nopţi la Serampore, ca de altfel şi în Secretul doctorului Honigberger Mircea Eliade caută să înţeleagă ideea conform căreia „transbordarea” într-un alt timp devine posibilă atât pentru un subiect, cât şi pentru un grup de persoane ce trec pragul spre o altă lume, „călcând” peste nişte cutume iniţiatice menite să deschidă drumul spre Shamdala: „- Nu înţeleg cum am putut noi – spune povestitorul – din bungaloul lui Bundge, unde ne aflam, să-i tulburăm prin apropierea noastră ritualul cutremurător pe care-l începuse Bose… Şi atunci, pentru a nu fi tulburat, Bose ne-a azvârlit, prin puterile lui oculte, într-un alt spaţiu şi un alt timp, ne-a proiectat, cu alte cuvinte, în episodul care avusese loc cu vreo sută cincizeci de ani în urmă, în apropierea Seramporului, şi am devenit, aproximativ, martorii uciderii tinerei soţii a lui Dasa…”

Povestitorul acceptă ideea că prin forţa meditaţiei un iniţiat te poate face să pierzi orice contact cu prezentul, proiectându-te în orice timp şi în orice punct din infinit. Naratorul stă în cumpănă cântărind bine lucrurile şi nu înţelege faptul dacă transbordarea a avut loc aievea sau a fost rodul unei halucinaţii. Ceea ce-l derutează sunt amănuntele legate de simţurile sale. În acea irealitate corpul său a fost viu, simţurile au fost treze, după cum au fost vii şi personajele venite din ţara umbrelor cu care grupul a intrat în contact. Era ca şi cum ar fi fost paraşutat pe pelicula unui film în care personajele moarte aveau consistenţa celor vii. „Deci nu asistam la o scenă de mult întâmplată, ci interveneam în această scenă, modificând-o prin prezenţa noastră, de care eroii luaseră cunoştinţă, şi prin întrebările noastre, la care ei ne răspundeau. E adevărat că două personaje, bătrânul servitor şi Nilamvara, ni se păreau nefiresc de înţepenite. Dacă aş fi aflat de la Chatterjî că amândoi muriseră în aceiaşi noapte când a fost asasinată Lila, aş fi înţeles că noi am avut în faţă imaginea lor spectrală, aşa cum arătau ei în clipa morţii.” Însă după cum a aflat naratorul, şi Nilamvara, şi bătrânul lui servitor au murit mult mai târziu, la câţiva ani după această tragedie. Astfel că înţepenirea lor spectrală pare neverosimilă în momentul transbordării grupului în mijlocul acelui eveniment. „Prin urmare – concluzionează Mircea Eliade – noi nu am retrăit pasivi o întâmplare de acum o sută cincizeci de ani, ci am fost martorii unui eveniment pe care însă l-am modificat.”

Mintea raţională a naratorului acceptă ideea că trecutul poate fi adus în prezent sau că prezentul poate fi cufundat în trecut, dar nu poate accepta faptul ca trecutul să fie modificat în funcţie de configuraţia prezentului. „Accept – conchide naratorul – ipoteza că aş putea asista la bătălia de la Waterloo, însă nu pot accepta că aş putea asista la bătălia de la Waterloo văzând în acelaşi timp cum Napoleon iese învingător…”

Întrebarea pe care ne-o punem ajungând cu supoziţiile în acest punct este următoarea: oare evoluţia istoriei poate fi schimbată? Căci dacă admitem că putem împăna trecutul cu descinderi din prezent, care îi modifică mai mult sau mai puţin semnificativ cursul, trebuie să admitem şi ipoteza că şi prezentul e la fel de maleabil, cursul lui putând fi schimbat prin atragerea în magma sa a unor evenimente viitoare? Oare într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat prin aprofundarea tehnicilor de meditaţie, dar şi prin noua tehnologie conferite de accesarea inteligenţei artificiale, vom putea schimba istoria omenirii, conferindu-i mai multe variante, pe care să le trăim, paraşutându-ne în trecut, pe propria noastră piele?

Răspunsul la aceste întrebări ale naratorului lui Mircea Eliade vine din partea unui medic-ascet din Singapore, Swami Shivananda. Aflând de întâmplare, Swami Shivananda îi dă lui Mircea Eliade următoarele lămuriri:

„Tot raţionamentul dumitale e foarte frumos, însă e cu desăvârşire greşit. Şi e greşit pentru că acordă oarecare realitate întâmplărilor.” Căci, indiferent dacă aceste întâmplări vin din trecut, din prezent sau din viitor, spune ascetul, ele nu sunt reale. Fiindcă tot ce se întâmplă în cosmos, precizează iniţiatul, e iluzoriu. Toate sunt iluzii, şi simţurile noastre, conchide el, şi oamenii, şi umbrele, şi lumina, şi întunericul, şi toată materia. Trăim, de fapt, într-o lume a aparenţelor. Şi câteodată aceste aparenţe, inducându-ne în eroare, tind să devină esenţe.

„Într-o lume de aparenţe – spune medicul-ascet – în care nici un lucru şi nici un eveniment nu e consistent, nu îşi are realitatea lui proprie, oricine e stăpân pe anumite forţe, pe care voi le numiţi oculte, poate face orice vrea. Evident, nici el nu creează nimic real, ci numai un joc de aparenţe.”

Naratorul acceptă supoziţia că toate lucrurile de pe lumea asta sunt iluzorii, dar crede că şi iluziile sunt coordonate de anumite legi, care le conferă o oareşicare consistenţă. Medicul-ascet îi explică că aparenţele sunt sensibile şi se coordonează doar după legile acelora care cred în ele. În rest, între o halucinaţie şi alta nu există deosebiri esenţiale. Faptul că realitatea din trecut se schimbă în funcţie de starea psihică a subiectului e ceva de la sine înţeles.

Ideile lui Mircea Eliade din această povestire nu se învârt însă în gol. Ele îşi găsesc ecoul în lumea virtuală în care ne e dat să trăim astăzi. Dacă în Orient transbordarea într-un alt spaţiu şi alt timp se face apelând la forţa ritualurilor tantrice, prin extinderea conştiinţei individuale şi a conştiinţei de sine, prin iluminare, în lumea occidentală transbordarea se face prin accesarea inconştientului individual şi a inconştientului colectiv. Bazându-se mai mult pe tehnici exterioare, decât pe iluminări şi revelaţii, Occidentul a căutat să capteze iluzia şi realitatea psihică prin intermediul unor aparate ce pot înregistra mişcarea cuantică, inclusiv mecanismele gândirii creierului uman şi undele nedefinite ale stărilor psihice.

Au existat, desigur, în acest sens mai multe încercări. Unele au ieşit la suprafaţă, stârnind polemici aprinse, inclusiv în cadrul Vaticanului, cum a fost cazul cronovizorului părintelui Ernetti, inventat în septembrie 1952, altele au rămas ascunse în laboratoarele de cercetare din diverse locuri de pe mapamond.

Există o legătură strânsă între povestirea lui Mircea Eliade şi cronovizorul transcendental care a funcţionat sub supravegherea înalţilor prelaţi ai Vaticanului. În fond, trecutul, chiar dacă nu e decât o iluzie, a fost trăit la nivelul individual şi la nivelul masei. Imaginile lui nu s-au pierdut în hău, ci s-au imprimat în spaţiul înconjurător. Ele pot fi captate oricând şi postate pe reţele de socializare. Spre deosebire de Orient, Occidentul, ultra raţional în iraţionalitatea lui, nu acceptă decât în mod accidental că lumea materială e o iluzie. De aici şi căutările perpetue.

Maşinăria „transcendentală” a lui Ernetti captează evenimentele istorice pe o peliculă, pe când tehnica orientală apelează la trăirea halucinatorie a subiectului. Şi, totuşi, şi într-un caz şi în celălalt, între realitatea capătă şi cea trăită există diferenţe palpabile. Trecutul se schimbă. Se schimbă în funcţie de configuraţia prezentului.

În legătură cu acest subiect, în spaţiul mediatic au fost lansate tot felul de teorii. Printre care şi cea legată de faptul că universul nostru cunoscut n-ar fi altceva decât o hologramă. O proiecţie a unui alt univers inaccesibil nouă. Teoriile acestea, desigur, sunt, deocamdată, doar simple speculaţii.

Nu cred că trăim în interiorul unui univers cumva asemănător cu peştera închipuită de Platon, în care materia devine o simplă proiecţie a umbrei spiritului. Dar suntem pe cale de-a crea un astfel de univers, pe cale virtuală. Căci, iată, conform ultimilor informaţii vehiculate în presa de specialitate, cercetătorii din domeniul nanotehnologiei, biologiei şi informaticii cognitive sunt pe cale de a crea un soft graţie căruia va fi posibilă descărcarea amintirilor şi a gândurilor stocate în creier şi accesarea lor ulterioară printr-o simplă apăsare de buton. De fapt, se lucrează la „extragerea” şi depozitarea sau chiar multiplicarea memoriei, inclusiv a celei ancestrale, legate de inconştientul colectiv, unde e depozitată toată istoria umanităţii şi a universului întreg.

Pornind de aici, minţile speculative ale businessmen-ilor occidentali ar putea să pună pe roate o afacere extrem de profitabilă în care fiecare client, contra unei anumite sume, să modifice în funcţie de starea sa lăuntrică un anumit segment al istoriei sau chiar întreaga istorie a omenirii, în care să fie transbordat. Practic, fiecare dintre noi ar putea făuri, prin intermediul inteligenţei artificiale, propria sa versiune asupra istoriei umane, modificând-o în funcţie de starea sa interioară.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist