Caută 
1 MIN
Stop joc! este un colaj video realizat de două talentate actriţe de la TNI, foarte cunoscuta Petronela Grigorescu şi tânăra Mălina Lazăr care promite din ce în ce mai mult. Angelică, Mălina Lazăr evoluează puţin şi făcând uz de latura demonică, ceea ce înseamnă că e pregătită să facă faţă tuturor provocărilor pe care cariera aleasă i le va aduce în faţă în materie de roluri. În acelaşi timp, Stop joc! se doreşte a fi o reinterpretare în cheie contemporană a poveştii „Fetiţa cu chibrituri” de Hans Christian Andersen.
Succesiunea de scene reprezintă tot atâtea decupaje, sub semnul sensibilităţii şi al ambiguităţii, având în centru relaţia dintre mamă şi fiică. Petronela Grigorescu reuşeşte să adune ca-ntr-un creuzet stări de spirit, senzaţii, emoţii, atitudini, tulburări, relaţii interumane, afecţiuni, surprinse într-un puzzle de hârtie compus din cuvinte-cheie şi termeni-temă, care începe cu traume şi vini din copilărie şi, trecând prin complexele lui Freud şi o sumă de multe alte subiecte relevante pentru esenţa fiinţei umane, se încheie cu iluzia fericirii pe care o relaţie de familie împlinită promite să confere.
Copilul problemă (Mălina Lazăr) are gânduri de sinucidere la 11 ani şi tentative de fugă de acasă la 15 ani. Relaţia cu mama lasă de dorit, iar depresia, sentimentul eşecului, de a nu satisface aşteptările sunt copleşitoare. Se lasă să se înţeleagă faptul că personajul se tratează într-un sanatoriu de boli nervoase. Narativitatea fragmentară caracterizează scenariul, de la copilărie, la adolescenţă şi tinereţea timpurie. De la visuri („ce visai să te faci când vei fi mare”), amintiri, regrete, vise/coşmaruri, frici, relaţii de prietenie, petrecerea timpului liber, preferinţe, la întrebarea cheie: „Cum ar arăta o lume perfectă?”
O mamă excesiv de protectivă, o fiică depresivă, un parcurs frânt de solitudine, inadaptare, absenţa comunicării autentice constituie profilurile protagonistelor, mai mult sau mai puţin vizibile, dar şi subiectul. La baza eşecului relaţiei dintre mamă şi fiică pare a sta absenţa dragostei autentice: „Unii oameni nu dăruiesc iubire, dar nici nu se lasă iubiţi”. Cel puţin, aceasta e senzaţia fetei care va purta povara mai departe, se înţelege, în relaţiile cu ceilalţi oameni. De aici, întrebările fără răspuns, căutările fără succes, eşecul în demersul de a se simţi fericită. Mai mult, coşmarurile, luptele interioare – momente întregi sunt dedicate redării acestora, Mălina Lazăr dovedindu-se foarte expresivă vocal, gestual, coregrafic. Momentul din baie cu strigăte înăbuşite pe un song înregistrat este la fel de sugestiv ca şi cel coregrafic, în urma căruia protagonista povesteşte un coşmar.
Finalul este ambiguu, un schimb ciudat are loc între „eu” şi „tu”, între mamă şi fiică, ce echivalează cu deschiderea unei posibilităţi de comunicare, de traversare a prăpastiei create între ele din copilărie. Pe de altă parte, poate că, la rândul ei, fiica va deveni asemenea mamei sale. Sau poate că, iertând, se şterge cu buretele trecutul, iar relaţia se va constitui pe alte baze, mai sigure. Sau pur şi simplu personajul feminin tânăr înţelege că rezolvarea problemelor depinde în cea mai mare măsură de sine, de depăşirea propriilor temeri şi complexe, de vindecarea traumelor din copilărie şi de tăria de a o lua de la capăt. În acest context, prezenţa mamei nu mai e o problemă, ba chiar vizita acesteia la sanatoriu va deveni ceva mult aşteptat.
Petronela Grigorescu scrie acest text fără a se dezice de maniera în care joacă pe scenă: oricât de exuberantă şi dând curs celor mai vulcanice ieşiri ale personajelor, îşi temperează interpretarea printr-un filtru impus de propria reflexivitate. În acest sens, alegerea Mălinei Lazăr, întruchiparea fragilităţii, este foarte reuşită pentru că cele două realizează un parteneriat de invidiat între interpret şi autor de scenariu şi minispectacol online. Mălina Lazăr are nevoie de reflexivitatea şi îndrumarea Petronelei Grigorescu pentru a exprima cu o elocvenţă surprinzătoare trăiri delicate, emoţii copleşitoare, tulburări profunde.
Până în prezent, Mălina Lazăr a evoluat în suficient de multe spectacole pentru a aspira să devină o prezenţă de remarcat la scenă mare: în Paraziţi (regia: Diana Udrea, 2018), în 8 femei (regia: Irina Popescu Boieru, 2019), în Gaiţele (regia: Ovidiu Lazăr, 2020), în Oraşul cu fete sărace (regia: Radu Afrim, 2020) etc. În acelaşi timp, e admirabil cum o actriţă consacrată colaborează cu o tânără actriţă, descoperindu-şi afinităţi şi completându-se reciproc pentru a duce la bun sfârşit un demers teatral online. În acelaşi timp, cum Petronela Grigorescu punctează toate calităţile Mălinei Lazăr (inteligenţă scenică, sensibilitate, delicateţe), asistând-o în evoluţia sa.
Dacă pentru teatrul contemporan, calităţile vocale şi coregrafice au devenit indispensabile, odată cu noul teatru online, nu mai e suficientă prezenţa scenică, ci sunt necesare şi telegenia, cât şi alte aptitudini compatibile cu ceea ce un actor de film are în plus faţă de unul de teatru care nu e tocmai potrivit pentru ecran. În această privinţă, Mălina Lazăr are atuuri pe sticlă, şi nu pentru a evolua în telenovele, ci în producţii artistice serioase online sau poate, rămâne de văzut, chiar filme. În ceea ce o priveşte pe Petronela Grigorescu, pe lângă faptul că e o excelentă actriţă, are idei şi e suficient de deschisă în lucrul cu actorii, ceea ce o recomandă pentru conceperea de spectacol.
(Stop joc!, scenariu şi concept: Petronela Grigorescu, cu Mălina Lazăr, editare video: Mălina Lazăr, TNI, premiera: 29 mai 2020)
Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)
