Sfinţenia care ne intimidează

Ajungem să ne raportăm la vieţile sfinţilor ca la nişte poveşti bune de lăsat cu gura căscată pe curioşi, iar nu ca la experienţe care să ne inspire spre dorirea lui Dumnezeu, care să ne atingă inimile întru pocăinţă. Cum se explică faptul că ne vine mai uşor să credem că cineva poate fi înzestrat cu puteri neobişnuite, în loc să vedem lucrarea Domnului care este posibilă în tot omul, cel cu duh smerit şi receptiv la cuvântul Evangheliei?

Mântuitorul Hristos S-a făcut pe Sine părtaş tuturor slăbiciunilor omeneşti – cunoscând oboseala, foamea, setea, întristarea, durerea şi gustând moartea. De aceea, Apostolul Pavel ne îndeamnă să avem încredere în mila Lui, "că nu avem Arhiereu care să nu poată suferi cu noi în slăbiciunile noastre, ci ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de păcat" (Evrei 4, 15). Evangheliile nu cruţă deloc slăbiciunile apostolilor, ci le descriu astfel încât şi noi să ne regăsim cu uşurinţă în comportamentul sau în gândirea lor. Atunci? De unde vine această greşită raportare a noastră la sfinţenie?

Un posibil răspuns aflăm într-un pasaj dintr-un roman scris de un călugăr pravoslavnic, încă înainte de revoluţia bolşevică: "Atâta timp cât oamenii buni sunt printre noi, mai avem încă mustrări de conştiinţă şi ne simţim incomod în preajma lor; chipul lor ne obligă să tindem şi noi spre aceleaşi valori. Şi oricât de puţin, dar tot ne străduim să semănăm măcar cu ei, să-i imităm. E destul însă să-l faci «sfânt» pe un om bun, şi totul se duce de râpă. Ne debarasăm iute de această obligaţie şi o înlocuim cu închinarea… Sfântul este urcat pe piedestal, sub piedestal apare pe loc o tinichea, iar în tinichea se aruncă bănuţii şi la asta se reduce totul. Iar pentru instruirea poporului se alcătuieşte «viaţa» sfântului unde, cu o străduinţă excesivă, se adună cele mai neobişnuite evenimente din viaţa lui, cele mai uimitoare minuni, pentru a aşeza sfântul cât mai sus, pentru a-l face cât mai puţin asemănător cu oamenii obişnuiţi. Astfel, oamenii uită că sfântul a fost, de fapt, şi el un om ca şi ei, şi că, respectând proporţiile, fiecare poate deveni, în principiu, ca el" (Ieromonah Tihon, Arhiereul, Editura Cathisma, Bucureşti, 2009, pp. 167-168).

Iată, aşadar, explicaţia acestei curioase intimidări a omului în faţa sfinţeniei. În fapt, e o viclenie a noastră, o strategie a "omului vechi" de a se sustrage lucrării sfinţitoare pe motiv că "nu e de nasul lui", ci e doar pentru oamenii "speciali". Când Dumnezeu Îşi arată puterea Sa în viaţa oamenilor cu viaţă sfântă, e şi pentru a pricepe noi că o aceeaşi putere "ne este gătită şi nouă". Sfinţii nu-şi "etalează" virtuţile pentru a avea noi motiv să-i admirăm sau să-i invidiem, ci pentru a ne chema alături de ei, pentru a ne încredinţa că locul nostru acolo este, la ospăţul Împărăţiei. În timpul predicii de pe munte, Mântuitorul ne arată cum tot omul poate împlini poruncile Legii, concluzionând: "Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este" (Matei 5, 48). Aici nu ni se ridică o ştachetă de neatins, ci ni se dezvăluie firescul vieţii creştine, când ne asumăm, până la ultima fibră a fiinţei noastre, statutul de "fii ai Celui Preaînalt" (Psalmi 81, 6).