Spaţiul sacru (3)

Dacă poezia structurală a construcţiilor din lemn, material suficient sieşi pentru mulţimea problemelor ridicate de realizarea unei clădiri, este circumscrisă ideii de unitate, unime, poetica structurilor de cărămidă ne conduce la ideea de comuniune. Cărămida, acel obiect simplu şi ieftin, care poate valora greutatea ei în aur, reiterez definiţia dată arhitecturii de arhitectul Frank Lloyd Wright, este un material cu mare rezistenţă la compresiune şi slabă rezistenţă la întindere. În baza acestor proprietăţi, structurile de cărămidă au impus arcul, bolta şi cupola pentru acoperirea spaţiilor interioare. Cupola bisericii Sfânta Sofia din Constantinopol construită în anul 565, considerată arhetipul bisericilor ortodoxe, are o deschidere de 31 de metri! Prin urmare, un obiect banal, uşor de fabricat, o cărămidă, folosită cu har, ajută la alcătuirea spaţiilor comunitare impresionante. Cărămizile se susţin una pe alta, în număr mare şi alcătuiesc împreună spaţiul sacru al bisericii, la fel cum mulţimea creştinilor alcătuiesc biserica în duh. Ideea este de mulţime de elemente care împreună alcătuiesc biserica, atât cea de zid, cât şi cea duhovnicească. Structura de zidărie portantă este, în acest sens, nu numai diferită, ci opusă structurii de lemn deşi în spaţiul ortodox românesc ele se completează.

Biserica românească ne propune o varietate arhitecturală uimitoare constituită în istoria ei, cu arhitectură specifică fiecărei provincii. Cu toate acestea ea nu şi-a pierdut, datorită valorii, duhul unităţii. Frumuseţea spaţiului natural şi construit românesc, demonstrată când am vorbit de locuirea tradiţională, este dată de diversitate, de scara umană, de integrarea într-un peisaj specific. În acest context, bisericile sunt semne, simboluri ale sacrului trăit de oameni în fiecare clipă a vieţii. Este o viziune prezentă în cursul istoriei până la apariţia modernităţii româneşti.

Arta construirii cu zidărie portantă, al cărui meşteşug s-a transmis din generaţie în generaţie, prin intermediul breslelor de meseriaşi, presupune forme constructive specifice. Am numit deja arcul, bolta şi cupola. Se adaugă contraforţii, grosimea mare a pereţilor şi deschiderile mici ale ferestrelor, toate trei din motive de stabilitate într-o zonă seismică. Pe aceste particularităţi s-a născut o arhitectură sacră cu prezenţă exterioară monumentală, dar nu compleşitoare, stabilă, durabilă, veşnică în monumentalitatea relaţionării cerului cu pământul. O soluţie sensibilă, cu darul de a deschide în natură imaginea împărăţiei cerului este întrupată în bisericile pictate, în exterior. În acelaşi timp, spaţiul interior este locul potrivit al întâlnirii cu Dumnezeu şi sfiinţii lui. Lumina puţină pătrunsă prin ferestrele mici capătă corporalitate, se întrupează. Spaţiul devine astfel tainic, învăluit în ubicuitatea privirilor vii ale sfinţilor. Este locul potrivit, bun, sfânt, pentru rugăciunea personală, comunitară, dar şi pentru împărtăşirea cu Dumnezeu.

Câtă vreme s-a menţinut străvechea tradiţie a construirii cu structură de zidărie portantă, arhitectura sacră, cu apogeul ei stilistic în vremea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt şi, mai târziu, în vremea Sfântului Constantin Brâncoveanu, a fost susţinută cu biserici de mare valoare, icoane adevărate ale sufletului românesc. Modernitatea ne-a scos din spaţiul nostru duhovnicesc, prin explozia de noi materiale de construcţie, a căror apariţie rapidă nu mai lasă timp pentru integrarea lor în forme specifice, dar mai ales, prin continua secularizare, prin îndepărtarea de biserică. Una dintre invenţiile modernităţii, cu impact puternic în redefinirea arhitecturii, ieftin, uşor de pus în operă, cu posibilităţi tehnice spectaculoase, este betonul armat.

Betonul armat a fost inventat în 1867 de grădinarul francez Joseph Monier. Noul material a început, îndată, să fie utilizat pe scară largă, în toată lumea. Prima casă din beton armat datează din anul 1875, construită în New York, există şi astăzi. În România, prima clădire din beton armat, realizată în 1907 este Palatul Patriarhiei, fostul Palat al Camerei Deputaţilor. Pentru studiul nostru este cât de poate de semnificativ faptul că arhitectura palatului nu lasă să se vadă nicăieri utilizarea noului material de construcţie care, într-o mare măsură, a revoluţionat arhitectura prin calitate, preţ scăzut şi libertatea, aproape miraculoasă, oferită în organizarea spaţiului arhitectural.

Betonul armat aduce o noutate profundă, la nivelul semnificaţiilor posibile, a sensului constructiv care i se poate atribui. Dacă lemnul este expresia unimii susţinută de multivalenţa calităţilor lui statice şi termice, dacă zidăria de cărămidă este expresia comunităţii, a comuniunii între mulţimea de persoane, din nevoia de a se susţine unul pe altul pentru a prelua sarcini comune, betonul armat este cu totul altceva. Este o alcătuire din oţel şi piatră artificială, din suflet şi trup. Ele pot alcătui împreună orice formă de arhitectură, pe spaţii spectaculos de mari. Această unitate dintre trupul şi sufletul betonului este posibilă întrucât ambele materiale au acelaşi coeficient de dilatare termică şi conlucrează de minune împreună. Barele de oţel, sufletul, asigură rezistenţa la întindere, iar betonul, trupul, pe cea la compresiune. Simbolic, este o îmbinare a calităţilor arhitecturii de lemn cu a celei de cărămidă.

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului