Spaţiul sacru (4)

În aceste condiţii, încărcată cu responsabilitatea tradiţiei valoroase, arhitectura sacră a folosit betonul armat la fel de invizibil, pentru consolidarea monumentelor, iar în situaţia bisericilor noi, pentru mărirea spaţiilor, a ferestrelor. Aşa au apărut biserici impunătoare, invadate de lumină, caracteristici în evidentă contradicţie cu patrimoniul moştenit.

Nevoia de biserici mari, mai ales după marea Unire din 1918, şi mai ales în Transilvania, a dus la apariţia unei arhitecturi diferite de filonul tradiţional şi, în orice caz, fără preocupări pentru poetica şi plasticitatea betonului armat. Se poate observa la noile şi marile biserici construite în România Mare efortul de a prelua elemente ale arhitecturii vechi şi a le adapta noilor dimensiuni monumentale cerute de nevoia de reprezentativitate, de românitate, fără ca această românitate să fie explicită, în ciuda numeroaselor încercări de a o teoretiza.

În marea diversitate de soluţii arhitectural volumetrice, arcul, bolta şi cupola, chiar contraforţii sunt preluate în noile spaţii liturgice, deşi aceste elemente tradiţionale, potrivite structurii de zidărie nu sunt specifice poeticii betonului armat, ele doar apelează la versalitatea acestui tip de structură pentru a le reproduce, a le imita. Nu este nicăieri vizibilă încercarea de a inova forme potrivite posibilităţilor de expresie ale betonului armat.

Dacă între bisericile de lemn şi de zid tradiţionale din România există o diferenţă clară de expresivitate a formelor datorată folosirii de structuri de rezistenţă radical diferite, apariţia betonului armat nu a condus, cum ar fi cerut calităţile acestui material, la o nouă viziune, deşi potenţialul de a crea forme noi, mai potrivite spaţiului liturgic ortodox este foarte mare. Arhitectura interbelică din Occident s-a folosit din plin de acest potenţial pentru a crea, a propune forme şi spaţii noi, capabile să inducă sentimente, stări emoţionale puternic individualizate.

Dar spaţiul liturgic ortodox nu caută emoţii noi, ci, dimpotrivă, ajuns la maturitate iconografică, el trebuie să susţină perenitatea, veşnicia, comuniunea între om, comunitate şi Dumnezeu împreună cu sfinţii lui în lumina unui adevăr neschimbător. Din această perspectivă, noutatea nu este potrivită. De altfel, istoria bisericii ne arată că îndată ce s-a ajuns la modele considerate revelate, ele au fost preluate şi menţinute în timp. Un exemplu iconografic care demontează această idee este icoana Sfintei Treimi a lui Rubliov. De alftel ideea renunţării la modelele consacrate ale spaţiului liturgic, experimentată de Biserica Catolică, a avut efectul nedorit al pierderii identităţii. Multe din noile biserici catolice nu le mai recunoşti decât după crucea latină din punctul cel mai înalt al clădirii.

Prin urmare, simbolistica intrinsecă a betonului alcătuit pe dualitatea trup şi suflet, cu posibilităţi deosebite în reconfigurarea spaţiului liturgic interior, dar şi a imaginii exterioare, trebuie folosită cu discernământ. La prima vedere, studiile specifice aprofundate de arhitecţi în strânsă comuniune cu preoţii ortodocşi pot duce la trei direcţii de folosire a betonului armat în scopul îmbogăţirii spaţiului interior al bisericii, dar şi al prezenţei în spaţiul comunitar.

Prima se referă la lumină şi la dozajul luminii. Ea nu mai este sclava ferestrelor mici, aşezate în centrul zidurilor. Structura de beton armat oferă libertate nelimitată în dozarea şi direcţionarea luminii astfel încât misterul, taina, personalitatea specifică a celor mai reuşite biserici ortodoxe româneşti să fie readuse în actualitate.

A doua constă în eliberarea suprafeţelor mari de perete în favoarea marilor compoziţii picturale întrucât spaţiul liturgic ortodox nu poate fi conceput fără icoane, iar icoanele fac prezentă Împărăţia lui Dumnezeu în spaţiul liturgic. Eliberarea este posibilă prin renunţarea la ferestre mai mari sau mai mici aşezate în centrul pereţilor cu soluţii inovatoare de folosire a luminii naturale, dar care prin dozaj şi direcţionalitate să capete corporalitate şi să pună în valoare proiectul iconografic al bisericii.

În fine, a treia direcţie este dată de posibilitatea compunerii spaţiului interior într-o unitate de ansamblu gândită în aşa fel încât iconografia să poată fi percepută, cel puţin în centrele de maxim interes, în ansamblul ei de icoană a Împărăţiei Cerului.

Este destul de evident că adecvarea dintre structură, spaţiu şi formă, atât de valoroasă în cazul bisericilor de lemn şi de zid este încă în fază incipientă în cazul structurilor de beton armat. Mă gândesc cum s-ar putea rezolva problema în situaţia obligativităţii utilizării structurilor metalice?

Această poveste a spaţiului eclezial românesc e determinată de mulţimea de biserici construite după căderea comunismului. Nevoia urgentă de biserici noi, în majoritatea localităţilor ţării, a fost satisfăcută prin susţinerea, prin orice mijloace, a cantităţii şi rapidităţii în detrimentul calităţii. Aşa au apărut mulţime de construcţii la distanţă astronomică de valoarea celor moştenite de la înaintaşi. Foarte puţine dintre ele au calitatea necesară unei continuităţi în tradiţia spaţiului liturgic, deşi toate au fost realizate în numele acestei continuităţi.

Pe baza puţinelor realizări, dar şi pe baza tradiţiilor valoroase, ar putea fi o soluţie ideea de a realiza modele, tipuri de biserici, cu concepte capabile să pună în valoare noile materiale de construcţie, în special betonul armat, fără ca prin asta să rupem firul tradiţiei. Un concurs de arhitectură pentru biserici de mărimi diferite, în temeiul unei teme bine puse la punct ar putea oferi răspunsurile cele mai potrivite.

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului