Sport îngropat de viu

La numai o săptămână de la victoria triumfală a Simonei Halep la Wimbledon, a început şi campionatul Ligii I la fotbal. Apropierea celor două momente poate părea unora blasfematoare, după cum unora interesaţi mai mult de aspecte mult mai elevate ale spiritului uman, însăşi manifestările dedicate Simonei par cam exagerate. Însă trebuie să ne gândim că sportul este un univers în miniatură al pasiunii, chiar gândirii umane şi poziţionarea faţă de acest fenomen depinde de partea în care te afli. Nuanţările sunt excluse pentru cei plasaţi doar tangenţial pe lângă fenomen, iar pentru cei care îl urmăresc îndeaproape fauna pe care o detestăm in corpore din fotbalul românesc nu e cu nimic mai presus sau mai prejos decât cea din domeniul politic, de exemplu. Nu insistăm pe acest subiect, dar pentru cei oripilaţi de cloacele din orice domeniu, binomul Simona Halep-Wimbledon pare – şi chiar este – ultracelest.

Ce naiba să caute iluştii noştri politicieni într-o astfel de introducere despre lumea dulce-amară a sportului? Ei, dar nu numai ei, au început să practice sportul favorit, autobăgarea în seamă, imediat după triumf. Firesc, toate televiziunile au trecut peste accidentele de circulaţie, bullyingul din şcoli, asistentele medicale isterizate, hârâielile politice, oaia lui Daea, americanca din Baia de Aramă etc… şi au deschis jurnalele de ştiri cu imaginea extatică a Simonei după ultima minge aruncată în fileu de Serena Williams, la Wimbledon. Iar politicienii au început să-şi pună problema cum poate fi exploatat acest succes în beneficiu electoral. Cei de stânga se scremeau să demonteze ideea (în mare parte justă) că statul n-are niciun merit în astfel de performanţe, iar cei de dreapta nu se mulţumeau doar să reliefeze interesul asimptotic spre zero al guvernanţilor pentru sport, ba chiar să demonstreze că succesul Simonei Halep se datorează sectorului privat al activităţii sportive. Explicaţia stă în rolul părinţilor Simonei, însă a transforma interesul afecţional al unor părinţi grijulii şi înstăriţi în "sectorul privat al sportului românesc" este niţel exagerat. Ţara noastră săracă şi amărăşteană geme de terenuri private de tenis, unde orice tânăr pasionat de oleacă de mişcare înainte de întâlnirea cu prietenii sau prietena la terasă poate să se joace cu racheta peste fileu. Evident, contra cost. Există şi cluburi private de tenis, în care investitorii plătesc profesori ca să-i înveţe pe copii ABC-ul acestui sport, cu banii clienţilor. În acelaşi timp, există asemenea mici "întreprinderi" şi în sezonul de stat. Problema nu este câţi copii învaţă cum se ţine racheta în mână şi cum se serveşte din aer; problema este transfomarea lor din tinere talente promiţătoare în jucători constant plasaţi în circuitele ATP / WTA, când sportivul (sportiva) se poate autofinanţa. Ori drumul acesta este lung şi costisitor, aproape imposibil pentru o familie de condiţie medie în România. S-a întâmplat ca prosperitatea familiei Stere &Tatiana Halep să se conjuge în mod fericit cu talentul şi ambiţia Simonei, ceea ce este o întâmplare fericită, nicidecum o mare realizare a mişcării sportive private din România. De prea multe ori, copiii de bani gata nu sunt prea îndrăgostiţi de muncă, iar copii talentaţi şi săraci, s-ar speti, dar n-au cu ce.

În multe ţări europene, statul se implică la bază, apar şcoli de tenis cu finanţare guvernamentală, iar partea aia mediană, lungă şi costisitoare, este asigurată de academiile particulare. Peste Ocean, în Canada, mai ales, practica este inversată: instructori federali străbat ţara în lung şi în lat, scormonesc şcolile particulare şi trimit "vârfurile" spre centrele naţionale de tenis. Cehia, ca exemplu de primă categorie, a scos mari vedete, ceea ce s-a întâmplat şi la noi. În schimb, a vedea trei românce în sferturi la Wimbledon este o utopie. Nu şi în Cehia. Cât despre Canada, nume ca Milos Raonic, Bianca Andreescu, Denis Shapovalov sau Felix Augier-Aliassime certifică sistemul şi ne face să ne întrebăm ce s-ar fi întâmplat cu Bianca dacă ar fi rămas în patria adorată.

Se spune că la noi, marile vedete sportive nu produc emulaţii. Afirmaţie falsă, emulaţia se produce, dar este ucisă din faşă de către indiferenţa celor care ar trebui să speculeze astfel de momente rarisime. Acum, noul preşedinte al FRT, octogenarul Ion Ţiriac, promite măsuri în edificarea unei baze pentru tenisul românesc, iar Simona Halep vrea să-şi ia o vacanţă pentru a o face pe scouterul prin terenurile patriei. În acelaşi timp, conducerea Federaţiei se află într-o eternă contestare juridică, generată de arivişti decişi să se caţere pe muntele construit cu migală şi minuţie de Simona Halep.

Iar televizunile au intrat la modul normal de funcţionare, Simona a rămas un un subiect predilect: cu cine "se iubeşte", ce rochie a purtat la Wimbledon, de ce n-a dansat-o Djokovic, reiterarea operaţiei la bust etc….

Şi atunci, ne întrebăm cu ce este mai prejos sau mai presus coteria sportivă faţă de cea politică sau din alte domenii?