Strigoiul sovietic din decembrie 89 (I)

„Băi, am văzut eu, cu ochii mei, maşinile Lada, cu patru oameni înăuntru, care mergeau în coloană de la vama Siret (Albiţa, după caz).” Sunt sigur că toţi am auzit, cel puţin o dată, această mărturie edificatoare în siajul căreia s-a construit cea mai mare minciună manipulatoare a versiunii oficiale asupra evenimentelor din decembrie 1989: aceea că pe Ceauşescu l-a dat jos de la putere Gorbaciov cu ajutorul „turiştilor”.

De fapt, Marea Prăbuşire a Golemului Comunist a început pe 7 decembrie 1988, cu un an mai devreme, când Ronald Reagan, cel mai important preşedinte american postbelic, încheia cu un final grandios cei opt ani rodnici de mandat. Împreună cu Mihai Gorbaciov şi cu George Bush Senior, vicepreşedintele său şi deja „preşedinte ales”, ridicau Cortina de Fier printr-un acord istoric semnat la New York, la ceea ce a intrat în istorie drept „The Governors Island Summit”. Tot ce s-a întâmplat în anul 1989 în Europa de Est a fost efectul acestei hotărâri decisive, efect al anilor de negociere şi persuadare personală a Secretarului General al PCUS de către modestul actor, dar uriaşul om politic de la Washington. Ca urmare, regimurile impuse cu forţa de Armata Roşie în teritoriile „eliberate” în cel de-al Doilea Război Mondial au ieşit, rând pe rând, de sub tutela politică şi militară a Moscovei. Ultima pe listă, în 22 decembrie 1989, România, căzută şi ea ca efect al dominoului european şi nu din cauza vreunei intervenţiii străine, ci datorită politicilor smintite ale dictatorului scorniciştean bazate pe minciună generalizată şi teroare tăcută. Cum, după trei decenii de machiaj istoric şi uitare post-traumatică, adevărul apare destul de şters în minţile contemporanilor (nemaivorbind de efectul pervers al „adevărurilor” alternative impuse de hărmălaia intenţionat creată de „epoca postadevăr”!) poate nu ar fi inutil de reamintit, din când în când, cauzele reale ale revoltei populare. Iată una esenţială:

În anii 80, în România a funcţionat o economie bazată pe lipsuri sau, cum e ea cunoscută în teoria economică, „a shortage economy”. Cum tema politică esenţială a regimurilor comuniste a fost supremaţia partidului unic, bolşevic-comunist, precum şi capacitatea prezumată a liderilor acestuia de a se pricepe la orice, economia în ansamblul ei (industrie, agricultură şi servicii) era condusă centralizat de politruci şi, evident, era ineficientă şi mare consumatoare de resurse, cu efecte economice debile sau negative. Cum partidul nu-şi putea asuma vina pentru această situaţie catastrofală, cele două braţe ale regimului îşi făceau datoria: propaganda, cu minciuna şi cosmetizarea realităţii până la delir psihotic, iar poliţia politică (Securitatea + Miliţia şi Procuratura), cu teroarea indirectă sau violentă împiedicau orice discurs critic sau opozant puterii comuniste instalată şi menţinută în vârful piramidei prin alegeri trucate. De aici raportările mincinoase şi realitatea ficţională inventată de propagandă sau, după caz, arestările, anchetele, torturile sau crimele poliţiei politice. În contextul în care, în încercarea stupidă de a nu mai depinde de pârghiile politice utilizate de Fondul Monetar Internaţional, care condiţiona împrumuturile, fără de care economia ineficientă a comuniştilor s-ar fi prăbuşit, cu măsuri de democratizare a regimului, Ceauşescu, singur în „lagărul socialist”, a hotărât înfometarea populaţiei şi tăierea resurselor energetice casnice, precum şi vânzarea la preţuri de dumping a produselor româneşti către Uniunea Sovietică, pentru a plăti, în ritm inuman-accelerat, cele 10 miliarde de dolari pe care le împrumutase pentru a construi fantasmagorica industrie românească, cu vârfurile ei presupuse – chimică şi constructoare de utilaj greu – cea care, potrivit învăţăturilor leniniste trebuia să fie superioară „putredei” industrii capitaliste sortită dispariţiei, în conformitate cu documentele de partid prelucrate în şcoli şi fabrici. Cum toate aceste fabrici erau depăşite tehnologic şi consumau imense resurse energetice, odată cu criza petrolului şi apoi cu scumpirea energiei şi a gazului, statul socialist nu mai făcea faţă cheltuielilor şi, după modelul foametei staliniste care a ucis de trei ori mai mulţi ruşi decât au căzut în război, s-a îndreptat cinic către populaţie care a suportat timp de un deceniu întunericul, frigul şi lipsa alimentelor. Cum planurile propuse erau imposibil de realizat, li s-a tăiat din salarii muncitorilor şi au fost chemaţi aiurea la muncă, în fabrici, chiar şi duminica. În acest context, clasa muncitoare, „clasa cea mai înaintată a societăţii”, singura pe care Ceauşescu o respecta, a reacţionat. A reacţionat la foame, la frig, la lipsurile induse de politica criminală a penuriei generalizate, la diminuarea salariilor, la abuzuri şi la oboseală, astfel încât, când le-a ajuns cuţitul la os, muncitorii de pe platformele industriale au ieşit în stradă vegheaţi de după perdele, în camere cu lumina stinsă, de intelectuali şi funcţionari. Când revolta a fost singulară, ca la Braşov, în toamna anului 1987, poliţia politică şi-a făcut datoria înăbuşind-o în sânge şi teroare. Când s-a generalizat la toate fabricile de pe platforma industrială, ca la Timişoara în dimineaţa zilei de 17, după ce în noaptea precedentă armata instigată de Securitate omorâse civili care manifestau paşnic, a fost nevoie şi de ofiţeri de Securitate care au luat armament pe proces-verbal (ah, secretomania securistă cum le-a păstrat şi pot fi astăzi consultate la CNSAS!) şi, în civil, dispersaţi printre manifestanţi, au asasinat la întâmplare. În ciuda măsurilor cerute de Elena Ceauşescu, care conducea ţara în locul Tovarăşului plecat în Iran, cu toată incinerarea cadavrelor, adevărul tot a ieşit la iveală. Iar la Bucureşti, amploarea manifestaţiei a răsturnat regimul. Şi acolo, crimele armatei din noaptea de 21 decembrie au făcut ca schimbul de noapte să nu plece acasă şi împreună cu cei care veniseră la schimbul de zi au constituit cu toţii, fabrică cu fabrică, acel „flash mob” devastator care, mărşaluind compact pe bulevarde până în Piaţa Palatului Regal unde era sediul puterii criminale (administraţia „prezidenţială”, C.C.-ul, Ministerul de Interne şi, alături, sediul Direcţiei a V-a a Securităţii, care asigura paza şi protecţia Ceauşeştilor) l-a făcut pe „fiul poporului” să-şi ia zborul, contrar părerii criminalului Securist-şef potrivit căruia „gloata nu se revoltă singură!”. De altfel, Iulian Vlad, cel care a dat ordinul din CC, după fuga lui Ceauşescu, către inspectoratele judeţene ale Securităţii să-şi sigileze demonstrativ armele în rasteluri (însă după ce aprobase în prealabil pornirea „Războiului de rezistenţă” de către asasinii special antrenaţi din „Reţeau R” – în conformitate cu prevederile ordinului secret al Ministerului de Interne 2600/1988), va supravieţui nestingherit crimelor sale până în 2017 când, sfidare de neşters, a fost înmormântat cu onoruri militare de către SRI. Împotriva cui luptau bravii campioni de tir de la Dinamo şi corpul special antrenat, inclusiv dintre mercenarii palestinieni ai lui Arafat care erau instruiţi în România? Păi, de cine se tema Tovarăşul cel mai mult că îl vor da jos de la putere? Cine adusese o boare de liberalizare în încleiatul Frankenstein sovietic, după retragerea în iad a lui Brejnev, Cernenko & Andropov, cu atrăgătorul nou „narativ” al Perestroikăi? În fond, ce aţi fi vrut să facă „The Last Stalinist”, cum l-a etichetat pentru istorie revista americană Newsweek, dacă nu să declanşeze „Războiul întregului popor pentru apărarea patriei”, patrie cu care Tovarăşul, după modelul lui Mao şi Kim-Ir-Sen, se identifica până la contopire? Ce bine că, uneori, coşmarurile devin realitate pentru dictatori! (Continuare în ediţia din 28 decembrie 2022 a Ziarului de Iaşi)

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor