Suferinţele profesorale

Revin frecvent la cartea excepţională a lui George Steiner, Lessons of the Masters, tradusă, la noi, de profesorul clujean Virgil Stanciu, drept Maeştri şi discipoli. Este probabil volumul cel mai bun pe care-l cunosc despre arta profesoratului. Autorul urmăreşte dezvoltarea acestei vocaţii în diverse etape din evoluţia omenirii şi în diverse arii geografice, de la Grecia antică, la Germania şi Franţa modernităţii, din China veche sau din civilizaţia iudaică biblică pînă în America. Scopul lui Steiner este definirea actului didactic, a acelui inefabil exerciţiu uman, valabil în orice epocă şi în orice univers etnic, ce împarte lumea în maeştri şi discipoli. Predarea autentică implică un gest de transcendere şi, de aceea, rămâne o imitatio Dei. Simultan însă, „lecţia” trebuie considerată şi o exercitare a relaţiilor de putere: „Maestrul posedă forţa psihologică, socială şi fizică. El poate să răsplătească şi să pedepsească, să excludă şi să promoveze. Autoritatea sa e instituţională sau charismatică, ori de ambele feluri. Ea este întărită prin promisiuni sau ameninţări. Cunoştinţele sunt forme de putere.” Virtutea didactică se obţine totuşi numai prin forţa exemplului şi, ca atare, histrionismul rămâne o componentă fundamentală a profesoratului. Doxa sugerează, concomitent, sofisticare şi enigmă. Explicitarea ei descrie, prin urmare, un proces iniţiatic, unde maestrul are porniri şi abilităţi de şaman.

Indubitabil, profesorul reuşeşte să supună şi să mesmerizeze. Unicitatea lui reprezintă, în fond, premisa predării, acea legitimitate absolută, din unghiul căreia maestrul devine cel ce învaţă (pe alţii) şi nu cel ce trebuie să înveţe (de la alţii), postura secundă fiind rezervată, necondiţionat, discipolului. Exemplele istorice şi culturale oferite de Steiner alcătuiesc un veritabil „film” (diacronic) al predării, populat cu personaje când misterioase şi oculte, când exotice şi imprevizibile. Începutul se încheagă în ceea ce autorul denumeşte „naraţiunile hagiografice” despre Empedocle şi Pitagora. Influenţa acestor doi guru ai antichităţii a fost covârşitoare, ducând la crearea unor şcoli de cosmografie, filozofie şi matematică, prelungite – prin filiaţii simbolice – până în zilele noastre. Ambii maeştri însă cunosc deteriorarea propriei autorităţi, sfârşind tragic. Empedocle, „distrus de ura castei preoţeşti” ori, în alte variante, ameninţat de o gloată răsculată (împotriva tiraniei /?/ lui), se aruncă în vulcanul Etna (motiv literar şi psihanalitic pentru o întreagă galerie de autori, de la Matthew Arnold, poetul victorian, până la Gaston Bachelard, filozoful modern). Pitagora, creatorul unei adevărate „masonerii” cunoscute sub numele de etaireia, moare prin autoînfometare (ca protest îndreptat împotriva aceloraşi contemporani/discipoli revoltaţi). Autoritatea maestrului – deşi frizează sublimul într-o fază iniţială – coboară treptat către disoluţie. Identitatea discipolului (în expansiune) constituie cauza majoră a acestei discontinuităţi.

Povestea cea mai impresionantă din volum – brodată pe amintita ruptură dintre maestru şi discipol – e cea a relaţiei lui Edmund Husserl (profesorul) cu Martin Heidegger (învăţăcelul). Cu treizeci de ani mai tânăr decât Husserl, Heidegger îi devine asistent în 1919, an când soseşte la Universitatea din Freiburg. Profesorul (care pierduse un fiu în Primul Război Mondial) este încântat de tânărul discipol pe care nu ezită să-l impună în ierarhia universitară freiburgheză. Heidegger învaţă enorm, în primii ani, de la maestru, sprijinindu-şi activitatea academică, preponderent, pe cercetarea husserliană. Totuşi, mai curând inexplicabil (după cum admite George Steiner), Heidegger începe să respingă autoritatea profesorului (mai întâi, în intimitate, în scrisori către prietenul său Karl Jaspers, apoi tot mai deschis, în cursuri universitare), mergând spre un dezacord radical cu maestrul. Odată cu pensionarea lui Husserl (în 1927), Heidegger nu mai simte presiunea vreunei cenzuri emoţionale şi critică vehement opera profesorului. Mai mult, pe fondul preluării puterii de către nazişti, tânărul filozof (simpatizant al Führer-ului), noul Magnificus-Rector, îşi marginalizeză complet „binefăcătorul sleit şi dispreţuit”, de origine evreiască, interzicându-i până şi accesul la Biblioteca Universitară. La moartea lui Husserl, în 1938, Heidegger pretinde că e „bolnav la pat”. Investigaţiile lui Steiner nu ocolesc aceste nuanţe stranii şi, până la un punct, nedefinibile ale relaţiei profesor-elev.

Autorul are capacitatea de a sintetiza o cantitate imensă de informaţie istorică şi culturală, precum şi pe aceea de a formula judecăţi de valoare. Se dovedeşte el însuşi un maestru apt de lecţii revelatoare pentru orice timp şi orice colectivitate. Pentru timpul nostru, aş cita, una dintre învăţăturile lui: „O societate precum cea a profitului nelimitat, care nu-şi onorează dacălii, este una slăbită.” À bon entendeur, salut.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi