Sufocaţi de lăcomie

Fie că crezi sau nu într-o viaţă de apoi, că totul se sfârşeşte odată cu tine sau, dimpotrivă, că fiinţa ta e sortită veşniciei, ideea de a lăsa urmaşilor o lume mai bună decât cea pe care ai prins-o tu, rămâne una dintre cele mai nobile din câte ne-am putea imagina. Nu există raţiune pentru care să-ţi doreşti ca pământul să fie distrus sau chiar să dispară. Despre asta e în esenţă ecologismul, despre a lupta împotriva distrugerii bazelor vieţii pe Terra. Şi e greu de înţeles de ce pentru unii dintre noi ecologismul reprezintă un lucru rău, o idee marxistă şi, prin urmare, un pericol pe care ar trebui să-l combatem.

E un fapt deja dincolo de orice dubiu că modul în care funcţionăm în prezent, sistemul economic şi ideologia care îl legitimează, aşa zisul neoliberalism care în esenţă se reduce la dictatura pieţei şi a consumului, au ajuns în punctul în care în numele progresului şi bunăstării mai mult distrug decât dezvoltă.

Pământul nu e o peltea pe care s-o întinzi cât ai chef, resursele naturale sunt limitate şi în cazul unora limitele sunt aproape atinse. Ideea de a conserva, de a recicla, de a căuta mereu variante alternative e la fel de îndreptăţită ca aceea de a avea grijă de viaţa şi bunăstarea ta şi a celor dragi. Pentru că depind una de alta.

Sigur, toate aceste idei par fanteziste sau lipsite de relevanţă dacă avem de-a face cu o populaţie înfometată sau la limita înfometării cum e cazul cu încă o bună parte din lume. Aici, nevoile de dezvoltare şi creştere economică sunt vitale, dar nu despre această lume e vorba când vorbim de ecologie. Nimeni nu-i cere săracului din Africa să recicleze, că nici n-are ce recicla sau să consume mai puţin când şi-aşa consumă mai puţin decât ar avea nevoie ca să trăiască decent. Ecologismul e însă o urgenţă în acea parte a lumii din care de puţin timp facem şi noi parte şi care trăieşte într-un adevărat dezmăţ consumerist.

Şi totul pleacă, nu de la faptul că am fi noi neapărat iraţionali, iresponsabili sau imorali, ci de la gândirea economică şi politică dominantă a elitelor din această parte de lume. Elite care cred că progresul se reduce în esenţă la o creştere economică continuă reflectată prin valoarea aşa numitului Produs Intern Brut. Totul e despre PIB, despre cine are PIB-ul mai mare. Dar, aşa cum a început să se vadă deja, deşi oarecum contraintuitiv, obsesia pentru creştere a ajuns să genereze mai multe costuri decât câştiguri. S-a ajuns efectiv la limita aia în care distrugerile pe care economia setată pe creştere continuă le provoacă mediului, ajung să compromită însăşi bunăstarea pe care ar aduce-o această creştere.

Creştem distrugându-ne. Este motivul pentru care tot mai mulţi economişti şi oameni de ştiinţă vorbesc de înlocuirea PIB-ului ca indicator-cheie al economiei viitorului şi care măsoară doar valoarea monetară a bunurilor şi serviciilor finale produse de o naţiune, cu aşa numitul Indice de Bunăstare Economică Durabilă. În principiu e vorba de un indice care ia în calcul nu doar efectele pozitive ale creşterii economice ci şi pe cele negative. Nu doar câştigurile obţinute, ci şi pierderile pe care le provoacă politicile de creştere economică. Iar aceste pierderi sunt în primul rând ecologice, pierderi care ameninţă deja stabilitatea efectivă a lumii în care trăim (gândiţi-vă doar la perspectiva imediată a aşa-zisei migraţii climatice), dar şi viaţa pe Terra pur şi simplu.

Şi, da, pentru asta e nevoie de o schimbare radicală de mentalitate, o ieşire din logica libertariană care face din creşterea economică un idol de neatens şi de nediscutat. O schimbare care sperie deocamdată, ca orice schimbare, dar care presupune costuri mai mici decât pierderile pe care le suferim deja continuând să creştem doar pentru a ne satisface pofta nebună de consum. Pofta de mai mult şi mai mult şi mai mult, până vom muri sufocaţi de propria lăcomie.

Publicitate și alte recomandări video