Taxidermie

Înainte de pandemie, profesorul Tomaleus Carbid de la Logică a dispărut, la un moment dat, din Universitate. A lipsit fix un an academic, an pe care l-a transformat în sabatic. M-am gândit atunci că, apropiindu-se vertiginos de pensie, Carbid dorise să beneficieze de această ofertă a legii educaţionale şi să profite, vremelnic, de cercetarea liniştită a vreunui subiect anume. La întoarcerea sa însă în instituţie, omul nu a adus nimic nou în munca strict universitară. Nici o carte, nici un articol, nimic. A venit, în schimb, însoţit de nişte exemplare bestiale împăiate, pe care le-a expus, mândru, în propriul birou, specificând vizitatorilor înfioraţi că erau făcute chiar de el. Se specializase, vreme de douăsprezece luni, în taxidermie, lucrând cu maeştri internaţionali (de la Natural History Museum din Londra), dar şi cu naturalişti locali, cu precădere de la „Grigore Antipa”. Aşa ceva nu puteam rata! M-am înfiinţat deci, la vremea respectivă, la uşa cabinetului profesorului pentru o întrevedere amicală. Îi fusesem student, cu decenii în urmă, pe când la Filologie se mai predau (încă) şi cursuri de filozofie sau logică. S-a bucurat să mă vadă şi imediat mi-a arătat fiarele din incintă cu o veselie neobişnuită. „Uite, îţi plac jucărioarele mele? Le-am confecţionat cu mâna mea. Dihorul a fost proba de absolvire a cursului londonez de taxidermie.” Am privit cu atenţie şi, inevitabil, cu teamă. „Jucăriile” erau tulburător de autentice. Dihorul, aşezat pe masă într-o poziţie agresivă, cu o labă ridicată şi cu colţii ieşiţi în afară, te hipnotiza cu ochii exoftalmici. Un lup înspăimântător rânjea, şi el, din colţul stâng al camerei, iar o vulpe şi un bursuc se angajaseră într-o încleştare mortală, căscându-şi gurile monstruoase unul la altul şi evidenţiindu-şi, sălbatic, ghearele.

„Da, frumos, singular!” am îngăimat eu de complezenţă. „Cum aţi ajuns totuşi dumneavoastră, domnule profesor, un distins logician, să dezvoltaţi această pasiune acum, la sfârşitul carierei? Nu m-aş fi mirat, dacă eraţi biolog. Logica şi zoologia însă mi se par destul de îndepărtate.” „Ei, dragul meu, nu e nici o pasiune aici!” a replicat Tomaleus. „Am învăţat taxidermie de nevoie. Ca să înţelegi exact, observă-l, te rog, pe iepuroiul ăla de pe dulapul cu cărţi!” M-am uitat în direcţia indicată şi am tresărit violent. Ratasem rozătorul de câmp la primul scrutin. Avea ceva terifiant în el, dar nu din cauza expresiei, care aducea cu nedumerirea bovină şi nicidecum cu ferocitatea prădătoare, ci a poziţiei. Îţi dădea senzaţia că se pregăteşte să-ţi plonjeze în cap, fiind agăţat, neverosimil, de muchia externă a giganticei piese de mobilier. M-am retras doi paşi, vizibil oripilat. Carbid a izbucnit impredictibil: „Aşa, aşa, să-ţi fie frică, întrucât iepurele ăsta exprimă perfect disperarea în care ajunsesem anul trecut. Mă copleşise groaza. Ţin la dihor, pentru că am promovat examenul cu el, dar pe iepurache îl ador. Este alter ego-ul meu, spiritul meu deznădăjduit. E cel care devenisem în interiorul vieţii mele de mare universitar, care se închidea pas cu pas, mergând spre o fatală aneantizare. Mă uitam în oglindă şi vedeam un iepure încolţit, hăituit, gata să execute saltul ultim, suprem, sacrificial, în prăpastie, pentru a scăpa de urmăritorii turbaţi. Mă simţeam ca o gânganie în inima unei tornade, ca o muscă pe marginea unui vulcan, ca un ţânţar sub papucul unui uriaş, ca un vierme alunecând în cascada Niagara, ca un…” Lui Tomaleus i se injectaseră ochii şi i se umflaseră venele de la tâmple. Zbiera aidoma unui dezaxat.

„Domnule profesor, domnule profesor”, am zis îngrijorat, „staţi liniştit, staţi liniştit!” S-a calmat treptat, respirând ritmic, apoi a spus mult domolit: „Da, eram iepurele suicidar. Mă gândeam neîncetat la pensie şi, implicit, la moarte. Ce se va alege de mine şi munca mea de decenii după ce voi dispărea? Asta mă rodea zi şi noapte. Cum voi mai putea fi venerat după ieşirea din lumea fizică? Monumentul funerar, fie el şi cu bust elocvent sculptat (unde să vină adulatorii), nu mă satisfăcea. Eu, Tomaleus Carbid, nu puteam fi reperat acolo, în umbra unei pietre! Incinerarea nici atât. Ce este o urnă cu cenuşă? Cel mult o farsă… Nici măcar mumificarea à la Lenin şi Stalin nu-mi dădea încredere. Îmbălsămarea te depersonalizează, îţi retează orice prestanţă academică… Şi atunci mi-a venit ideea salvatoare: taxidermia! Mi-am luat sabaticul şi am învăţat, pe rupte, să împăiez. Dar nu pentru mine, prietene. Oh nu, oh nu! Am deprins meşteşugul pentru a-l transmite, la rândul meu, celor doi fii ai mei, care au ordine testamentare precise! După deces, mă vor împăia (într-o postură de gestică oratorică, de prelegere) şi mă vor amplasa în amfiteatrul VIII-23, unde îmi ţin, de regulă, cursurile. Astfel, în glorie deplină, voi fi aici pentru totdeauna, pour toujours,forever, para la eternidad…” Carbid urla iarăşi cu venele dilatate. Am zbughit-o afară, împiedicându-mă, la ieşire, de un orbete rătăcit pe podea.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi