Tehnologie şi muzică (3)

Tobele fac parte din categoria instrumentelor de percuţie. Cuvântul „percuţie” vine din latinescul „percussio” (lovitură sau bătaie ritmică) şi descrie acele obiecte capabile să producă anumite sunete în urma unei lovituri.

Conform clasificării Sachs-Hornbostel a instrumentelor muzicale acustice, instrumentele de percuţie sunt de două feluri: membranofone (prevăzute cu o membrană întinsă, din care iese sunetul în urma loviturii) şi idiofone (instrumente ce nu au membrane, sunetul producându-se în urma lovirii pereţilor obiectului muzical, cum sunt clopotele). Foarte interesant este faptul că instrumentul nostru arhaic folosit la sărbătorile de iarnă, buhaiul, este tot un instrument membranofon.

Tehnologia a acţionat implacabil şi asupra tobelor, în mod rapid şi sigur, în ultima sută de ani. După definiţie, tobele nu sunt decât nişte instrumente de percuţie membranofone, alcătuite dintr-un cilindru realizat dintr-un material rigid, a cărui adâncime este mai mică decât diametrul, închis la extremităţi cu două membrane, una folosită pentru a fi acţionată (lovită), cealaltă pentru rezonanţă, fixate pe cilindru cu ajutorul unor inele rigide.

Corpul tobelor poate fi fabricat din lemn (arţar, mahon, plop, palisandru, plăci aglomerate din lemn etc.), materiale plastice, precum plexiglasul (metacrilat de polimetil) sau metal, fiecare dintre aceste materiale având propria sa amprentă sonoră. Membranele au fost confecţionate, de-a lungul timpului, din piele de vită, porc, măgar sau aligator. Progresele chimiei au făcut posibilă utilizarea şi a unor membrane din tereftalat de polietilenă (denumiri comerciale: Sustadur Pet, Zellamid 1400 Arnite, Polystar, Melinex, Mylar etc). Cel care a pus în valoare noul avans tehnologic a fost Remo Delmo Belli (1927 – 2016), care, în 1957, a pus în circulaţie noile membrane, după ce, împreună cu chimistul Samuel Muchnick, au găsit o modalitate de lipire a membranelor de inelele metalice care se ataşau de corpul tobei. Aceste membrane au avantajul unui sunet mai puternic şi a unui preţ mai redus, dar sunt inflamabile (cei de la Compact au păţit-o, în 1989, pe litoral, când nişte reflectoare de scenă, aprinse în mod accidental, între concerte, au dus la declanşarea unui incendiu care a produs arderea „feţelor” tobelor – norocul lor a fost că bateristul Leluţ Vasilescu avea nişte membrane de rezervă, aşa că s-au descurcat până la urmă. Mai complicat a fost cu staţia Marshall a lui Ordean, care a fost udată cu găleata, dar, după o expunere a acesteia pe plaja de la Venus, s-a constatat că un tratament solar intens face minuni în cazul echipamentelor audio de mare putere).

Şi, totuşi, cine bate toba mare? În 1909, William Frederick Ludwig, împreună cu fratele său, Theobald Ludwig, au înfiinţat Ludwig & Ludwig Drum Company la Chicago. Ei au fabricat prima pedală de tobă, care permite bateriştilor să se exprime cu toate cele patru membre (din păcate sunt şi cazuri tragice, precum cel al lui Richard John Cyril „Rick” Allen de la Def Leppard care şi-a continuat cariera de baterist după ce şi-a pierdut braţul stâng într-un accident auto).

O altă inovaţie care a influenţat modul de exprimare artistică la baterie constă în apariţia tobelor electronice, la care sunetul nu se produce pe cale acustică, ci pe cale electronică. Tobele sunt de dimensiuni mici, li se spune pad-uri, iar, la lovirea acestora, şocul mecanic este transmis la nişte senzori piezoelectrici, care generează un curent electric, care este mai apoi filtrat, amplificat, eşantionat etc., şi transmis la căşti, la staţii de amplificare etc. Avantajul, în cazul căştilor, este acela că ceea ce se aude în jur este strict sunetul produs de beţe pe pad-uri, astfel încât se înlătură pericolul de a stresa pe colegii de apartament, evitându-se discuţii, certuri, divorţuri, procese cu vecinii etc. Cei care au salvat omenirea de la o poluare sonoră care ar fi afectat buna convieţuire a oamenilor, au fost Graeme Edge, chitaristul ritmic de la The Moody Blues şi profesorul Brian Groves de la Universitatea Sussex, care au dezvoltat prima tobă electronică din lume, la începutul anilor '70.

Nici beţele cu care se bat tobele nu au scăpat de influenţa tehnologiei. De regulă, acestea se fac din lemn, de exemplu, stejar, arţar sau nuc. Deoarece beţele se uzau rapid, un baterist american, Joe Calato, prin anii '50, inventează beţele cu vârf din nylon, care erau mai rezistente şi produceau un sunet mai intens.

Oricum, într-o formaţie rock, toboşarul munceşte cel mai mult. În Istoria rock-ului românesc scrisă de Nelu Stratone, vol. I, Rock sub seceră şi ciocan, Nancy Brandes evocă o întâmplare de când erau în turneu cu Roşu şi Negru: Era în vremea turneelor romantice şi a solourilor fără sfârşit, ţinute prin concerte nepreluate de televiziune, acolo unde toţi dădeam adevărata măsură a valorii noastre. Ajunsesem cu întârziere „la locul faptei” şi am intrat pe scenă fără să fi apucat să mâncăm. Când a venit momentul de solo al lui Ţăndărică, am părăsit cu toţii scena şi l-am lăsat singur să bată. Ne-am apucat să mâncăm, vreo jumătate de oră, timp în care el a dat în tobe până la epuizare. Sala era în extaz, dar el era terminat, vreau să spun cu glicemia la pământ. Ne-am întors într-un târziu şi am continuat concertul. S-a cam supărat pe noi, dar am rămas totuşi prieteni.

Bateria a fost şi este un instrument scump. Mike Vlahopol spune că îşi dorea să fie baterist, dar tatăl său nu avea bani pentru o baterie, motiv pentru care că i-a luat o chitară.

Aşa că se poate spune că nu artiştii îşi aleg instrumentele, ci instrumentele îşi aleg artiştii!

Prof. univ. dr. ing. Neculai Eugen Seghedin este cadru didactic şi prorector responsabil cu activitatea didactică la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi