Teoria unificată a creşterii (economice)

Voi prezenta cele mai importante componente ale acesteia, dezvoltate de un reputat economist, profesorul Oded Galor de la Universitatea Brown din Statele Unite ale Americii. Teoria acestuia se fondează pe trei lucrări fundamentale pentru suportul ştiinţific: „Population, Technology, and Growth: from Malthusian Stagnation to the Demographic Transition and Beyond” (2000), „From Stagnation to Growth: Unified Growth Theory” (2005) şi „Unified Growth Theory” (2011).

Oded Galor îşi începe temerara aventură epistemologică arătând că, în cea mai mare parte a istoriei umane, ideea de creştere economică era necunoscută. Spre pildă, până aproape de zorii Revoluţiei Industriale (sfârşitul secolului al XVIII-lea, ca reper putându-se considera anul 1760), nu existau informaţii despre PIB pe cap de locuitor. Majoritatea oamenilor trăiau în pauperitate sau la limita de supravieţuire, cu excepţia, fără îndoială, a unei firave minorităţi conducătoare privilegiate. Dar aceasta din urmă era, din punct de vedere cantitativ, perfect neglijabilă. Comunităţile umane erau, în linii mari, conglomerate extrem de omogene din punct de vedere al calităţii vieţii şicondiţiilor de trai. După Revoluţia Industrială (începutul secolului al XIX-lea, se poate lua ca referinţă anul 1840), multe state sau regiuni ale lumii au început să înregistreze rate de creştere economică pozitive. Cu toate acestea, diferenţele de dezvoltare s-au dovedit destul de abrupte până în prezent. Se invocă cel mai des ceea ce în literatura de specialitate se numeşte Marea Divergenţă.

Aici intervine teoria lui Oded Galor. Aceasta a încercat să formalizeze matematic, de o manieră unitară şi coerentă, un model dinamic care să explice aceste transformări ale societăţilor umane. Astfel, modelul evidenţia conceptul de stagnare malthusiană, responsabil pentru înţelegerea stagnării economice de dinainte de sfârşitul secolului al XVIII-lea, apoi demararea creşterii economice după Revoluţia Industrială şi, în final, teoriile moderne ale creşterii economice, inclusiv inegalităţile inerente. Conform teoriei unificate a creşterii, progresul tehnologic a fost stimulat diferit în decursul istoriei: înainte de Revoluţia Industrială şi tranziţia demografică, acesta a fost stimulat de creşterea populaţiei; după acest moment zero, el devine evident prin intermediul realizării de investiţii în capital uman (spre exemplu, în educaţie). De asemenea, înainte de 1760, familiile decideau să aibă mulţi copii, însă ratele extrem de mari ale mortalităţii infantile anulau acest fenomen de acumulare. După 1840, fenomenul capătă o altă arhitectură: familiile care beneficiau de venituri mai mari decideau să aibă mai puţini copii, aceştia preferând să investească aceşti bani în special în educaţia progeniturilor.

De ce, înainte de Revoluţia Industrială, PIB-ul pe cap de locuitor a stagnat vreme de milenii? Ce a însemnat momentul reprezentat de Revoluţia Industrială în configuraţia economiei globale? De ce unele ţări au prosperat mai repede decât altele? La aceste întrebări, teoria creşterii unificate aduce un set de explicaţii. Aşadar, în faza iniţială a evoluţiei, comunităţile umane înregistrau niveluri scăzute ale populaţiei, dar şi rate mici ale progresului tehnologic. În atare condiţii, înainte de declanşarea Revoluţiei Industriale, se considera că acestea se găseau în situaţia, definită în literatura de specialitate, de echilibru Malthusian. Cu alte cuvinte, a intervenit fenomenul de stagnare economică, deoarece orice urmă de posibil progres tehnologic – care ar fi condus la creşteri de venituri – a fost imediat anulată de creşterea populaţiei. De aceea, secole şi milenii de-a rândul, umanitatea nu a putut să iasă din această capcană periculoasă, nereuşind nici un progres în termeni de standarde sau condiţii de viaţă. Însă, după Revoluţia Industrială (regim post-malthusian), paradigma s-a schimbat ineluctabil, iar nivelul de trai a crescut incredibil de mult, deşi inegal, vreme de aproape două secole. Această transformare unică în istoria umanităţii s-a datorat unei serii de factori endogeni spontani. Mai concis, spre deosebire de perioada stagnării din regimul malthusian, a avut loc o accelerare a progresului tehnologic şi, deşi creşterea ratelor de fertilitate încă erau dependente de creşterea veniturilor, acestea din urmă s-au acumulat şi nu au mai fost anulate de creşterea populaţiei. Progresul tehnologic a determinat creşterea cererii de capital uman în cea de-a doua etapă a Revoluţiei Industriale, dar şi nevoia de investiţii în formarea acestuia (educaţie, perfecţionare etc.), precum şi startul tranziţiei demografice (regimul de Creştere Modern). Toate acestea au accelerat ritmul progresului tehnologic şi au influenţat arhitectura legată de familie, în sensul că regula nu a mai fost dimensiunea, ci calitatea acesteia. Astfel, reducerea ratelor de fertilitate, dar şi creşterea populaţiei datorată reducerii masive a mortalităţii (infantile), ca urmare a progresului material şi ştiinţific, au permis economiilor să iasă din capcana malthusiană şi să utilizeze resursele judicios şi eficient, generând un progres economic susţinut.

În concluzie, Oded Galor afirmă că „teoria unificată a creşterii sugerează că tranziţia demografică a jucat un rol important în apariţia creşterii moderne. Într-adevăr, dovezile la nivel de ţară… arată că venitul pe cap de locuitor şi educaţia contemporane sunt asociate în mod semnificativ şi pozitiv cu timpul scurs de la tranziţia demografică”. Cu alte cuvinte, să nu ne mirăm de ce statele lumii sau regiuni întregi s-au dezvoltat şi continuă să o facă inegal, în timpi diferiţi şi cu viteze dintre cele mai variate.

Inima sus!

Aurelian-Petruş Plopeanu este cercetător CS II dr. habil. şi director al Departamentului de Ştiinţe Socio-Umane din cadrul Institutului de Cercetări Interdisciplinare, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi cadru didactic asociat al Facultăţii de Economie şi Administrarea Afacerilor