Teroare academică

M-a sunat, pe la mijlocul pandemiei, colegul meu de la Lingvistică Istorică, Jenică Bembel. Părea uşor consternat. „Am citit, amice,” – şi-a început el speech-ul insinuant – „textul tău despre Maimuzzolini. Mă mir sincer că îi acorzi onoarea de (aşa-zis) terorist acelui maimuţoi de la Italiană, care, apropo, a luat-o razna de tot, papă sedative cu linguriţa. Păi un astfel de specimen produce, în viziunea ta, teroare? Mă simt jignit. Eu sunt, prin excelenţă, teroristul Facultăţii, şi nu de ieri, de azi. Am deja state vechi în domeniu, mă pomenesc, cu groază, generaţii întregi de studenţi. Mare surpriză pentru mine să descopăr că ai asemenea carenţe informaţionale! Am fundamentat chiar un sistem al terorii universitare, valabil de decenii întregi. Dacă s-ar scrie manuale despre profesoratul terorist, eu ar trebui să figurez acolo printre exemplele cele mai importante şi sofisticate. Ar fi corect să mi se breveteze metoda. Metoda Bembel. Pe lângă faptul că sună fantastic, ea este, cum precizam, încă operaţională. Da, astăzi, în epoca progresismului virulent, care, susţii tu, l-ar fi îngropat pe Maimuzzolini. Nu l-a îngropat progresismul, ci propria lui prostie. Amatorismul său grotesc… Dar aceasta-i altă poveste! Ascultă-mă cu atenţie şi scrie apoi un articol adevărat despre ce înseamnă terorare în spaţiul academic, despre modul impecabil de funcţionare a metodei Bembel!”

Am tăcut înfiorat, iar Jenică a continuat cu aplomb: „Afirm, de la bun început, că ţipetele şi gestica dictatorială nu au ce căuta în exerciţiul terorii. Ele sunt pentru diletanţi – pentru mussolini şi maimuzzolini. Liniştea, muţenia, nemişcarea, împietrirea, facies-ul glacial, înţepenit, ale teroristului genuin constituie sursa groazei celuilalt, în cazul nostru a studentului filolog. De aceea, eu tac foarte mult în relaţia cu învăţăceii mei. Şi la curs, unde, chipurile, ar trebui să turui ca o moară stricată, păstrez, diabolic, tăcerea. Mă uit prelung de jur împrejur, studiez, aparent pierdut, detalii din amfiteatru. Mă opresc, din când în când, asupra câte unei fizionomii terifiate din bancă şi o analizez minuţios, fără ca mutra mea să exprime vreun sentiment. Efectul e instantaneu. Obţin o linişte de mormânt într-o sală doldora de oameni. Se cedează, fie psihic, fie fizic. Unii ies brusc din încăpere. Ulterior, îi auzi decompensându-se pe coridoare în istericale de balamuc. De ăştia scăpăm imediat. Se retrag a doua zi de la Facultate. Alţii se prăbuşesc – exsanguinaţi de teroarea liniştii – direct pe podea. Nimeni nu îndrăzneşte, desigur, să se mişte pentru a le acorda primul ajutor. Zac, pe jos, până la terminarea orei. Şi ei pleacă din Facultate, după o vreme, pe motive medicale. În ciuda mirosurilor de secreţii corporale, cu care se umple amfiteatrul, satisfacţia mea e, în acele clipe, imensă.”

L-am auzit, o clipă, pe Bembel plescăind fericit în telefon. A revenit cu entuziasm: „Este o experienţă singulară să observ cum reuşesc să decimez adunări uriaşe de ipochimeni doar cu puterea minţii, fără să scot măcar un sunet. Să nu crezi însă că segmentul care supravieţuieşte, târâş-grăpiş, momentului predării are viaţă lungă mai târziu! Nicidecum! Vine iute intervalul examinării. Ştiu, pe acest palier, mulţi profesori se dau mari că ar fi terorişti. Pică studenţi pe bandă rulantă şi au senzaţia că intră în galeria marilor sadici educaţionali. Eroare! Teroarea autentică se cunoaşte după maniera în care îi pici. Nota 4 pe linie reprezintă un act terorist primitiv, lipsit de rafinament. Eu evaluez numai pe o scară de la 0 la 1. Adică, în cataloagele mele, vei găsi note precum 0.12, 0.20, 0.37, 0.42, 0.63. În cazuri excepţionale, când mi se înmoaie şi mie sufletul, pun câte un 0.95 sau – cu mână tremurândă! – câte o notă de 1. Evident, nu le mai arde nici ăstora să facă purici prin Facultate şi o şterg în pas alergător. Totuşi, aş constata că nucleul metodei Bembel este interjecţia îhî. La examene (care, din motive lesne de înţeles, la mine sunt, în exclusivitate, orale), când n-am încotro şi trebuie să îngaim ceva, nu rostesc decât vocabula îhî. Intimidat de faţa mea (la fel de împietrită ca la curs) şi de îhî-ul sugrumat, examinatul habar n-are cum va fi apreciat. Îşi pierde busola şi începe să delireze.”

„Nota 0.15 i se pare atunci eliberarea din supliciu!” a strigat Jenică râzând. „S-au mai ivit curajoşi uneori care m-au abordat în particular, încercând comunicarea cu mine. Îhî-ul şi privirea pierdută m-au fortificat şi în asemenea cazuri. Mă uitam pe deasupra lor, de parcă aş fi văzut navete spaţiale apropiindu-se, şi mârâiam îhî. Cei care nu ameţeau de la rotirea ochilor mei prin aer, cu siguranţă se dezechilibrau emoţional la răspunsurile monosilabice… Din păcate, a venit pandemia şi nu mai reuşesc să gestionez metoda Bembel în regim online. Pe ecran nu-i pot hipnotiza. Nu ştiu cum să procedez. Ai vreo sugestie?” Am privit în tavan, cu telefonul în mână, şi am chiţcăit: „Îhî!”

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi