The Cry of Silence

Într-adevăr, Mara Crăcăleanu este elevă în clasa a XII-a la Colegiul Naţional "Mihai Eminescu" din Iaşi, iar filmul ei are exact 13 minute şi 40 de secunde. Această producţie cinematografică nu este un debut.

Mara Crăcăleanu a câştigat mai multe premii pentru actorie şi regie la nivel internaţional şi e deja la al IV-lea scurtmetraj, de această dată o coproducţie româno-britanică. Filmul e un colaj de frame-uri, încercând să surprindă stări de spirit diverse, extreme, contrastante (disperare, extaz, melancolie, veselie, tristeţe) uneori paradoxale (dispreţ, admiraţie) subsumate unor estetici diferite. Realist (momentul de la spital, cadrele succinte care surprind viaţa celor două adolescente, Ingrid şi Teodora, în contexte adecvate vârstei lor), dar şi simbolic (pasărea neagră, închiderea ochilor, cu valoare de anticipaţie, îngerul vieţii ai cărui ochi sunt închişi de palmele morţii, Valea Plângerii) sau oniric (momentul vocal cu trei protagoniste), scurtmetrajul Marei Crăcăleanu o recomandă pentru regia de teatru, dat fiind că foloseşte asumat anumite tehnici consacrate (black-out, flash-back). E drept că are şi un bun asistent de regie din lumea teatrului (Alice Moisă). Mizează foarte mult pe distribuţie şi stabileşte castingul în cunoştinţă de cauză.

În economia filmului, imaginea domină scenariul, cel din urmă fiind format din scurte pasaje (auto)reflexive şi foarte puţin dialog. Cadrele scurte, fragmentarea, ambiguitatea scenariului sunt semnele formale şi de conţinut ale faptului că Mara Crăcăleanu nu îşi propune să ofere răspunsuri, ci să frapeze prin întrebări lăsate fără răspuns. Publicul ţintă sunt adolescenţii, iar întrebarea de fond nu vizează dragostea, cum ne-am putea aştepta, ci viaţa şi moartea. Live the moment, aici şi acum, tema timpului, irealitatea prezentului, pe muchia dintre trecutul foarte imediat şi viitorul apropiat, un moment ce nu poate fi (sur)prins, schimbarea inevitabilă, apropierea de moarte cu fiecare clipă trăită, absurdul, revolta, simplitatea şi complexitatea fiinţei umane, ieşirea din timp sunt doar câteva dintre preocupările regizoarei la nivel teoretic, tratate în momentele cu cadre din natură, în scenele cu fetele în apartament, în cadrele din club, în meditaţia care are ca fond imagistic holul spitalului etc. Subiectele de ordin teoretic sunt diluate, iar cadrele se succed cu un tempo bine dozat, întotdeauna dinamismul e prezent acolo unde trebuie (momentul de clubbing) şi diminuat acolo unde se accentuează o idee (un simbol, momentul cu îngerul) sau o imagine (momentul din maşină).

Filmul are cadre frumoase, cu estompări ale fundalului, cu suprapunerea bizară dintre chipul uman şi peisaj, chipul devenind transparent pentru natură, cu redarea luminii naturale în manieră fotografică (sunt cadre care ar putea fi oprite şi transformate în fotografii foarte reuşite). Cărora li s-ar putea conferi o explicaţie. În acelaşi timp, cadre frumoase, dar aproape de neînţeles în absenţa unei interpretări simbolice (Ingrid, întinsă pe luciul apei sub care e iarba – apropierea dintre cer şi pământ). Cadre mai lungi sau mai scurte. Care ar putea să constituie o poveste sau nu. În primul caz, ar putea fi vorba de sora unei adolescente (Teodora) care are un atac cerebral, să zicem, şi moare la spital. Durerea surorii ei (Ingrid) este inimaginabilă (momentul tensionat, plânsetul încordat). Traseul cu maşina ar putea fi drumul spre sau dinspre cimitir etc. Firul narativ este lăsat la latitudinea spectatorului, la fel şi detaliile.

În registru simbolic, însă, ar putea fi vorba de o călătorie iniţiatică, de schimbare, de trecerea prin stări de spirit diferite, de moartea a ceea ce suntem astăzi pentru a ne naşte şi mâine, cu fiecare nouă trezire din somn, mai maturi, mai trişti, mai lucizi. Ce sunt "vocile", în absenţa cărora se face linişte şi de ce protagonista încetează la final să mai simtă? Prieteni imaginari? Identităţi multiple? (suprainterpretare posibilă) Să fie moartea doar momentul în care se face linişte deplină? Atunci când orice tensiune dispare, când nu mai există contradicţie şi nici dinamism, ceva moare (la nivel filosofic). Maturizarea însăşi e o asemenea trecere, dinamismul face loc unei anume inerţii, iar copilul e lăsat în urmă, candoarea (îngerul) primind atingerea ireverenţioasă a mănuşilor elegante şi negre, atingerea vieţii care curge inevitabil spre moarte. Întâlnirea cu moartea, fie că e vorba de moartea a ceea ce am fost, fie că e vorba de moartea cuiva apropiat, e întotdeauna o experienţă care modifică radical structura sufletească a unui om.

(The Cry of Silence, scenariul şi regia: Mara Crăcăleanu, cu Ada Lupu/ Ingrid, Sorana Eşanu/ Teodora, Puşa Darie /Doctoriţa, alte adolescente: Mariana Munteanu, Sara Tayari, Georgiana Florea, asistentele emdicale: Ioana Ivănescu, Andreea Andrei, peste 20 de adolescenţi în club, printre care şi Andrei Sava, producător şi producător executiv: Charlie McKenzie, Anthony Michael Roman Hersey, premiera de gală: Ateneul Naţional din Iaşi, 31 ianuarie 2020)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)