Trei poveşti zburătăcite şi-o constatare

Pui zburătăciţi

Marţi, pe când mai trăsesem cinci brazde (de-a latul, desigur) în grădină, am speriat nişte pui de graur care au zburătăcit din cuibul lor într-o scorbură de măr! Problema e că încă nu ştiau să zboare propriu-zis. Au aterizat toţi trei în iarba mare încă necosită. M-am oprit, m-am gândit ce să fac – dar n-aveam ce să fac. Mi-am continuat treaba. Şi l-am scotocit pe unul înspre iarba cosită. Am pus coasa jos, l-am prins şi l-am introdus înapoi în cuibul din măr. Nu ştiu dacă astfel l-am ajutat – parcă n-ai voie să-i atingi?… Apoi, terminând de cosit brazda până la marginea de sus înspre vecini, i-am văzut şi pe ceilalţi doi – doar că ei au fugit (zburătăcind) tot în direcţia "greşită": nicio şansă să-i recuperez. Mda, nu-mi dau seama dacă vor scăpa, dacă vor apuca să se înalţe-n zbor, dacă părinţii lor au cum să-i ajute.

A doua zi, în zona în care dipăruseră ceilalţi doi pui de graur şi-acum era cosit, un pisoi (care mai vine-n vizită şi în curte…). Hait!, m-am gândit, ăsta nu degeaba se plimbă de-acum nestânjenit prin grădina cosită ca să pândească ce mai mişcă pe-acolo, vreun şoarece, ceva. Şi tare mi-e teamă că dacă puii de graur de ieri zburătăciţi din cuib n-au reuşit să zboare-ntr-un pom vor fi fost de-acum… desertul lui. Sau cina altcuiva.

După lapte

Marţi dimineaţa m-am dus până-n capătul de est al satului (parcurgând tot Longgoass-ul, Uliţa Lungă, cum ar veni, până am ajuns pe Grapp), unde, mi-a zis prietenul Mitică, poţi cumpăra lapte (altfel nu mai găseşti decât la magazin, d-ăla ambalat în tetrapak). Lume pe uliţă, deloc. Pe cine să-ntrebi care exact e casa (după ştiinţa mea) singurului fermier din sat? Am judecat apoi logic: aici trebuie să fie, în dreptul acestui tractor nou. Am intrat în curte, iar toate cele-i indicau că nimerisem bine. Mi-am semnalat prezenţa cu un "Alo!" şi a venit omul. Întrebându-mă unde stau, aflând că din jos de Oara, zice:

– La Viaţă Bună?

– Da! Îl ştiaţi pe tata?

Viaţa Bună era porecla lu’ tata printre românii din sat, de bună seamă datorită faptului că ori de câte ori ieşea în faţa porţii şi trecea vreu român (sau ţigan), îi ura "Viaţă bună!"…

– Da, cum să nu! Eu am venit în 1984 în sat, la CAP, şi mai mergeam cu unul sau altul de-al satului, cu Miş Kolo, de pildă, inclusiv la tatăl tău, să bem un pahar de vin! Când a murit tatăl tău?

– Tata a murit în 1989, în a doua zi de nuntă a fiicei lui Miş Weber, şoferul, văr de-al meu!

– Da? Şi tu unde stai?

– La Iaşi…

– La Iaşi???

– Mda, departe rău, ştiu.

– N-am fost niciodată la Iaşi, doar până-n Piatra Neamţ am ajuns. Câţi ani ai?, mă mai întreabă omul.

– 57.

– Da? Păi, suntem de-o vârstă, şi eu m-am născut în 1961!

După ce-am mai schimbat două-trei vorbe, am plecat cu un sentiment ciudat spre casă. Ceva între nostalgie şi tristeţe: descoperisem pe cineva care l-a ştiut pe tata – şi zău că nu mai sunt mulţi în sat care l-au cunoscut, fie vechi amnăşeni ori mai noi, precum fermierul stabilit în sat în 1984.

Ofertă de lucru (premieră personală 1)

Joi, pe când nici nu cosisem decât vreo două brazde, a venit un vecin bătrân (vecin de-a doua grădină) la gardul spre grădina mea să mă-ntrebe dacă n-aş vrea să cosesc şi la el!?

– Mai am ditamai bucată de cosit din grădina mea!, i-am răspuns iniţial.

– Ei, aia o terminaţi destul de repede.

– Eu nu-s cosaş, nu prea am rezistenţă fizică… De luni până azi, atât am reuşit să cosesc…

– Păi, a mai şi tot plouat…

– Într-adevăr, dar eu unul mă voi bucura să termin de cosit grădina mea…

– Mda. Spor la treabă!

– Mersi.

Şi-a văzut omul de treabă, mi-am văzut şi eu de cosit. Realizând apoi: stai aşa, frate, pentru prima dată cineva m-a întrebat dacă nu vreau să cosesc şi lui grădina! Pesemne că arăt destul de convingător în calitate de cosaş!? Ce mai, m-am simţit flatat de cerere şi, pentru o clipă, aproape că mi-a părut rău că l-am refuzat pe vecinul bătrân.

Vot la ţară (premieră personală 2)

Recunosc, în decembrie 2016, votul m-a prins tot la Amnaş, iar cum se schimbase legea electorală de nu mai puteai vota pentru Parlamentul României decât în localitatea de domiciliu, mda, n-am putut vota. De data asta, însă, iaca, am votat pentru prima dată acasă, în satul părinţilor şi-al bunicilor, al strămoşilor mei.

Michael Astner este poet, traducător şi publicist