Triunghiul amoros

Da, veţi spune, eşti îndrăgostit până peste urechi de această domnişoară Pogany. Ei, şi?! Şi ce dacă sunt îndrăgostit?

Cum şi ce dacă?! Dar eşti doar un simplu embrion. Existenţa ta e încă incertă. Destinul tău încă nu a fost prefigurat. Şi, poate că n-a fost stabilit nici sexul.

Şi atunci?

Şi atunci dragostea de care eşti pătruns e o aberaţie. Câţi ani are domnişoara Kity?

Să zicem că douăzeci. Sau poate douăzeci şi doi. Poate ceva mai mult.

Tu câţi ani?

Păi n-am. N-am încă nici o vârstă…

Să presupunem că te vei naşte peste şapte, opt sau, hai să zicem, nouă luni. Sau, hai să spunem, ţinând cont de evoluţia medicinii embrionare, care, iată, în zilele noastre, a luat avânt, durata se va scurta. Am putea vorbi de câteva luni sau chiar săptămâni. Sau să presupunem, reducând supoziţia la absurd, câteva zile. Timpul însă este subiectiv. Fiecare organism îl percepe într-un anumit fel. Efemeridele, de pildă, trăiesc doar o singură zi, singurul lor scop fiind acela de-a se împerechea. Imediat după împerechere mor. În realitate însă ele trăiesc un an sau doi sau trei, în stadiu de larve. Larvele duc o viaţă exclusiv acvatică, trecând prin mai multe transformări legate de formă şi fond.

Ce treabă am eu cu forma şi cu fondul?

Ai, cum să n-ai?! Cufundat în lichidul amniotic, treci, într-un fel, şi prin stadiul de larvă. De aceea ascultă bine ce îţi spun. În mediul acvatic, efemeridele îşi schimbă învelişul exterior, acoperindu-se încetul cu încetul cu o crustă în care se acumulează bule de aer şi de fum.

Cum să apară fumul în apă?

Ascultă-mă, în orice apă există fum. Chiar şi la tine în eprubetă.

La mine-i explicabil. Eminenţa sa obişnuieşte să fumeze pipă. Şi atunci când fumează pipă suflă rotocoale de fum pe deasupra stativelor expuse, ba chiar câteodată suflă fum şi în interiorul eprubetelor unde eclozează Napoleonii. Suflă, desigur, şi-n eprubeta mea, de obicei atunci când sunt în degringoladă. Iar lichidul amniotic trage bulele în jos.

Acumulând o anumită cantitate de gaze şi de fum, efemeridele se ridică la suprafaţă.

Eu mă ridic la suprafaţă ca să inhalez un pic de fum, apoi mă cufund din nou în nebunia mea.

Cufundă-te, dar ascultă mai departe. Ridicându-se la suprafaţa apei, efemeridele suferă o ultimă metamorfoză: îşi leapădă carcasă şi se transformă în insecte înaripate.

Nu am de gând să mă transform într-o insectă. Mai ales înaripată. Nu vreau să fiu nici libelulă, nici efemeridă. E stupid.

Nici nu va fi nevoie. Dar ascultă-mă ce-ţi spun. Trecând din stare de nimfă la starea de insectă, efemeridele nu posedă aparat bucal pentru a se hrăni. Hrana lor e iubirea ce pluteşte-n aer. După ritul de împerechere, efemeridele mor, lăsând pe fundul apei ouăle din care vor ecluza larvele de nimfă. În perioada împerecherii, suprafaţa apei fierbe. Mii de masculi minusculi urmăresc câte o femelă şi în degringolada lor se împerechează între ei cu frenezie.

Ce treabă am eu cu împerecherea?

Păi, nu te gândeşti şi tu la domnişoara asistentă? Nu visezi să faci dragoste cu ea?

Visez, sigur că visez. Şi ce-i cu asta?

Dacă nu iei măsuri de precauţie s-ar putea să ai soarta efemeridei sau mai rău.

Te gândeşti la Mantis religioasa, care îşi devorează masculul în timpul sortit împerecherii?

Da, mă gândesc la Mantis religioasa…

Crezi că domnişoară asistentă ar fi capabilă să mă ucidă?

Te-ai uitat la chipul ei?

M-am uitat, desigur.

Sigur că te-ai uitat… Că nu degeaba îi spui domnişoara Pogany. Într-adevăr seamănă cu o sculptură. Dar seamănă şi cu un fluture ce poartă pe chipul său o mască mortuară! Faţa ei e uşor triunghiulară… Iar mandibulele sunt ascunse în interior. Ai văzut cum îşi roteşte capul înspre profesor gata-gata să-l devore?

Îşi roteşte, desigur că-şi roteşte şi asta fiindcă profesorul i-a sucit capul cu iubirea lui.

Te-ai întrebat de ce, totuşi, nu-l devoră?

Nu, nu m-a întrebat. De ce?

Pentru că profesorul e o pradă mare. Domnişoara Pogany are nevoie de ceva mai mic…

De un embrion, adică?

Da, de un embrion, ca să-l poată devora. Ai înţeles acum?

Am înţeles.

E-n regulă?

E-n regulă.

Bine! Dar asta nu schimbă cu nimic datele problemei. Să zicem că vei ecloza chiar mâine. Buun. Păi, ce diferenţă de vârstă ar fi între tine şi această Pogany a ta?! De două decenii sau poate că un sfert de secol. Aşa-i?

Aşa-i.

Păi tu când vei avea un an ea va avea 23 sau 26. Când vei împlini zece, ea va împlini 36. Când vei împlini 15, şi te vei afla în plină pubertate, ea se va apropia de menopauză. Douăzeci şi cinci de ani nu-i o diferenţă colosală nici pentru bărbaţi, nici pentru femei. Au fost multe cazuri când bărbaţii s-au îndrăgostit de femei cu douăzeci sau chiar cu treizeci de ani mai în vârstă decât ei?

Da, desigur, au fost şi sunt multe astfel de cazuri. Dar nici unul nu s-a îndrăgostit de viitoarea sa iubită de pe vremea când era doar embrion.

De unde ştiţi, poate că s-a îndrăgostit?! Dacă un embrion, mă rog, un făt aflat în pântecele mamei sale se îndrăgosteşte de ea, după cum spune Freud, nutrind un sentiment de gelozie faţă de propriul său tată, pe care îl urăşte de moarte, eu de ce nu m-aş putea îndrăgosti de un chip frumos ce se învârte zilnic în faţa mea?

Dar Freud, scuză-mă, nu zice aşa ceva. El nu vorbeşte de embrion, ci de un prunc pe care-l stânge la piept mămiţica lui.

Poate că Freud-ul dumneavoastră nu vorbeşte despre asta, dar Freud-ii noştri de pe Andromeda vorbesc mai mult de embrioni, decât despre orice altceva. Psihanaliza lor a coborât de la stadiu de materie la stadiul de antimaterie. Şi implicit, de la stadiul de eu la stadiul de antieu. Ceea ce cunoaşteţi voi aici despre modul cum evoluează fiinţa umană pornind de la punctul zero, adică de la procesul prim al procreaţiei, când spermatozoidul pătrunde în ovul, e un fleac faţă de ceea ce cunosc psihanaliştii noştri de pe Nebuloasă. Noi cunoaştem şi stadiul de minus al fiinţei ce tinde să ajungă de la minus infinit la punctul zero, de unde începe totul, dar, de fapt, nu începe nimic, ai înţeles?!

Am înţeles.

Atunci să nu mai lungim cu vorba. Să revenim la problema noastră. Dar mai e ceva.

Ce?

Ai uitat de profesor. De escapadele sale amoroase. Contemplând scenele de acuplare, scuză-mă că folosesc un astfel de termen, din laborator, nu te simţi trădat în intimitatea ta? Accepţi, încă din faşă, triunghiul amoros?!

Dar nu sunt încă în faşă.

Scuză-mă că te-am supraestimat.

Nu-i nici o problemă.

În privinţa triunghiului aş mai avea câte ceva de adăugat…

Da? Ce anume?

Nu contează dacă îl accepţi sau nu. El face parte din natură. Şi, desigur, din cultură. Mai devreme sau mai târziu, toţi trecem prin el.

Bine, trecem, dar de ce?

Păi, cum de ce? Dragostea nu trebuie să fie lineară. Două linii se pot intersecta, formând cel mult o cruce, pe când dacă există trei, deja avem parte de o altă permutare. Între doi oameni care se iubesc sentimentele trebuie să dea naştere la o anumită tensiune. A treia persoană le potenţează pe cele două. Apare neliniştea, apare concurenţa, apare întrebarea: sunt numai eu?! Ţinând cont de toate astea, te întreb: nu cumva nutreşti un sentiment de ură faţă de profesor?!

Poate că nutresc, poate că nu nutresc. Oare fiul nu nutreşte un sentiment de gelozie pentru tată? N-ar vrea să-şi schimbe locul cu el?

Vorbim şi nu ajungem la nici o concluzie.

Mai bine să ne întoarcem la subiect. Prin urmare…

Prin urmare: poate un simplu embrion ce eclozează într-o eprubetă să se îndrăgostească de-o domnişoară aflată într-un alt stadiu incipient de evoluţie şi această dragoste să-i fie fatală?

Poate, de ce să nu poată?! Când e vorba de iubire, orice e posibil. În fond, totul ţine de destin. Sau poate de simplă întâmplare.

Dacă întâmplarea nu mi-ar fi scos în faţa ochilor pe domnişoara Pogany, ci pe-o altă domnişoară, m-aş fi îndrăgosti de altcineva. Sau poate dragostea ar fi venit mai târziu, când mi-ar fi ieşit în cale, ca să zic aşa, idealul feminin. Tind să cred că, totuşi, întâmplarea ţine de destin. Aşa a fost să fie! Nimic nu e întâmplător şi, totodată, totul e întâmplător! Şi-apoi, în ce mă priveşte, eu cred că omul se îndrăgosteşte în stadiu de fetus. De anumite voci, de anumite umbre. De anumite gesturi şi chiar persoane ce-i stau în preajmă. Atunci, în momentul acela, se configurează în subconştientul său un anumit tip de ideal. Feminin sau masculin. Sau chiar de ambele genuri. În fine, ce rost are să divagăm pe tema asta. Dacă m-am îndrăgostit, m-am îndrăgostit şi basta! Prin urmare, dacă visez de pe acum la domnişoara Pogany voi ce-aveţi împotrivă?! Şi ce dacă profesorul îşi face mendrele cu ea? Oricum, timpul lucrează în favoarea mea!

Vorbeam cu profesorul? Vorbeam cu mine însumi? Vorbeam cu pereţii din laborator? Nu ştiu. Oricum, am stat şi am bodogănit aşa mult timp. Până m-am trezit din nou.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist