Un discurs despre ieşirea din criză

Astăzi, doamna Ursula von der Leyen, preşedintele Comisiei Europene, va susţine aşa-numitul „Discurs asupra stării Uniunii Europene” (DSUE), cea de-a doua astfel de ocazie de la preluarea mandatului. După cum se ştie, UE a preluat modelul american în care şeful executivului prezintă un raport ad-hoc în faţa legiuitorilor şi, prin intermediul mass media, a întregului corp de cetăţeni. A fost o idee foarte bună, cu observaţia că în Parlamentul European nu există o opoziţie oficială care să ofere o replică politică percutantă. Dezbaterile sunt adesea interesante şi bine argumentate, dar nu reuşesc aproape niciodată să transmită publicului un mesaj alternativ.

Comisia a publicat deja un document ce conţine o naraţiune sintetică a activităţii din ultimele douăsprezece luni, precum şi a priorităţilor pentru viitor. Cel mai probabil, pe această bază va fi construit discursul din hemiciclul de la Strasbourg, care va trebui să conţină ceva mai multă reflecţie autocritică pentru a suscita reacţii pozitive din partea europarlamentarilor. Pe fond, însă, nimeni şi nimic nu va putea atenua satisfacţia doamnei von der Leyen în momentul în care va puncta relevanţa finanţărilor post-pandemie (în special, cea a resurselor alocate PNRR-urilor naţionale) în conturarea noului profil al UE. Este, într-adevăr, argumentul principal al Executivului european în relaţia cu alte foruri şi cu societatea civilă.

Ar fi de presupus, totuşi, că DSUE va fi calibrat în aşa fel încât să evite acuzaţiile de festivism sau chiar de narcisism politic, adesea formulate împotriva autorităţilor de la Bruxelles. Reacţiile publice vor fi mai numeroase şi mai intense decât la precedentul DSUE, rostit într-o perioadă în care aproape întreaga atenţie era concentrată asupra pandemiei şi asupra consecinţelor ei economice şi sociale. Între timp, orizontul s-a schimbat, iar UE reîncepe să fie judecată în funcţie de performanţele înregistrate în multiple arene – o invitaţie implicită formulată de preşedintele Comisiei prin intermediul DSUE.

Este normal ca între temele de politică publică abordate în DSUE să existe o ierarhie. Dacă ne ghidăm după documentul de sinteză menţionat mai sus, se va confirma prioritatea aspectelor de sănătate publică şi a celor implicate de refacerea economică, plus tentativa de a revendica un leadership global în materie de combatere a schimbării climatice. Preşedintele Comisiei va încerca să transmită ideea că UE a ieşit din criză (sau este pe cale să o depăşească) şi se întoarce în forţă în afacerile globale. Aici am avea parte de o încercare de a susţine ideea că mecanismele de cooperare europeană încă funcţionează, în ciuda problemelor multe şi mari care au afectat solidaritatea între statele-membre.

Este important să observăm că diversitatea corpului de cetăţeni ai UE obligă Comisia să atingă un ansamblu larg de teme, iar aceasta afectează omogenitatea DSUE. Se face simţită, şi în acest an, încercarea executivului european de a nu marginaliza o serie de chestiuni definitorii pentru integrarea europeană. Spre exemplu, în documentul publicat acum câteva zile, problema coeziunii – mereu interesantă pentru statele mai puţin dezvoltate, precum România – este bine abordată, încercându-se crearea unei legături între asistenţa pentru refacerea post-pandemie şi reperele deja consacrate, cum ar fi fondul de dezvoltare regională sau fondul social european. La fel se întâmplă şi în alte cazuri, Comisia dorind să transmită ideea că UE deţine suficiente resurse instituţionale pentru a gestiona crizele şi chiar pentru a le transforma în impulsuri pentru integrare.

Doamna von der Leyen şi ceilalţi lideri de la Bruxelles vor continua să fie expuşi criticilor referitoare la lipsa de relevanţă a UE în ecuaţia globală de securitate, recent ilustrată de situaţia din Afganistan, sau la alte dosare de politică internaţională. Probabil că aceste componente ale DSUE vor face obiectul unor îndelungi discuţii în contradictoriu, fără ca cineva să poată fi pe deplin convins ori pe deplin satisfăcut. Ar fi de dorit ca liderii europeni să dea dovadă de mai mult curaj şi să deschidă cu adevărat dezbaterea despre mult-discutata autonomie strategică a Europei, chiar dacă în rândul statelor membre nu va apărea prea curând consensul. Acest obiectiv este greu de atins şi, foarte probabil, va afecta negativ parteneriatul transatlantic, indiferent cine se va afla la timona politicii externe la Washington sau în principalele capitale europene.