Un spectacol de Ziua Culturii Naţionale

Regizorul Radu Ghilaş este stimulat pe de o parte de nevoia de a produce spectacole cât mai alerte şi mai aerisite din punct de vedere vizual, iar pe de altă parte resimte nevoia să se raporteze la imaginarul colectiv, făcând uz de simboluri. Este foarte atent cu proiectarea luminilor şi cu rolul acestora în spectacolul de teatru. De asemenea, reuşeşte să valorifice la maximum potenţialul artistic al actorilor cu care colaborează. În ceea ce-l priveşte pe Dumitru Georgescu, modulaţiile vocii, dinamica scenică, modularea pe registre de joc în funcţie de vârstele diferite ale personajului său (flashback) sunt doar câteva dintre elementele care îl recomandă. Doina Deleanu trece şi ea prin mai multe stări şi se pliază pe metafora scenică a manechinului ori pe cea a perucilor, trimiţând la idei precum cea de mască, ipocrizie socială, inadaptare, pat al lui Procust etc. Pentru Adi Carauleanu, se dovedeşte un prilej oportun pentru un rol realist, în care investeşte şi psihologic.

Mărul roşu din care-a muşcat Dumitru Georgescu rămâne la final pe banca unde s-a situat în spectacol staţia de autobuz, locul faptei, discret evidenţiat prin lumini, semnificând mai multe evidenţe: nimic nu este ce pare a fi, omul nu e nicidecum o fiinţă perfectă, ci una viciată. Succesiv, triada din spectacol (mamă, tată, fiu) se desprinde de imaginea perfectă pe care şi-a construit-o despre sine: mama, o creatoare de modă de succes, evada adesea în băutură şi era uşor brutală atunci când dezvrăjea lumea copilului, viitorul adolescent, în căutare de modele; tatăl, un medic de carieră, uita de probleme prin escapade şi aventuri. În ceea ce-l priveşte pe adolescentul redat de Dumitru Georgescu, acesta se dedublează între imaginea pe care şi-o construieşte faţă de părinţi şi chipul real. Tânărul olimpic, care-şi ajută colegii la matematică ori engleză, care îndrăgeşte doar materiile care îi vor fi utile în viitorul atent ghidat de părinţi, care face doar acele alegeri pe care părinţii săi le consideră potrivite şi are opinii conforme cu părerile acestora, este un exemplu clasic de rebel ascuns – scrie poezii, iese pe furiş în cluburi sau cu fetele, bea, se droghează şi uneori face chiar şi fapte reprobabile (incidentul cu profesorul de matematică pe care îl bagă în spital sau cu obezul care moare în staţia de autobuz din cauza unui joint din care este ademenit să tragă).

De cele mai multe ori, faptele reies din ceea ce personajele relatează în spectacol, atât din declaraţiile pe care cei trei le vor da la poliţie, bineînţeles online, cât şi din storytelling-ul care constituie ţesătura intimă a textului. Bazat pe storytelling şi psihologie, textul ilustrează refuzul eroilor de a accepta limitările vieţii cotidiene şi ale existenţei mundane, urmând modelul exemplar al protagonistului lui Miguel de Cervantes din Don Quijote, cartea apărută devreme în secolul al XVII-lea. Lupta pentru o cauză nobilă şi privilegierea idealismului, în defavoarea realismului (Don Quijote versus Sancho Panza) sau a altruismului, în defavoarea materialismului şi a egoismului sunt alte caracteristici care-l definesc nu doar pe spaniol, cum a considerat Unamuno, ci pe om în general. Fiecare personaj în felul său, tatăl, mama şi fiul se raportează la aceste idealuri, confruntându-şi visurile cu realitatea, iluziile cu transformarea lor în deziluzii, aşteptările şi speranţele cu posibilităţile. „Eu sunt eu însumi, scria Ortega Y Gasset în celebrele Meditaţii despre Don Quijote, plus circumstanţele mele”, „iar dacă nu le salvez, nu mă pot salva”. Circumstanţele vieţii celor trei personaje din piesa de teatru pusă în scenă, nevoia de comunicare, lipsa de înţelegere, imposibilitatea de a-şi exprima nevoile reale, sunt esenţiale pentru acestea.

Dacă se insistă ca profunzimile să devină vizibile, există riscul ca esenţa sau ascunsul să se confunde cu aparenţa sau cu suprafaţa lucrurilor. Acest risc a fost cel mai probabil asumat de cele trei personaje din spectacol, deoarece în cazul lor realitatea şi aparenţa ajung să se confunde. Fiecare dintre ei trăieşte o existenţă străină, stranie, ajungând să nu mai vadă stranietate ori înstrăinarea propriei vieţi de fiinţa lor. Un detaliu destul de important (filmul vizionat împreună într-o zi fatidică de sâmbătă, ziua când a fost găsit mort colegul de şcoală al fiului celor doi) arată cât de mult diferă cei trei atât unul de altul, dar şi de propria lor fiinţă; nici măcar o singură dată, filmul nu e acelaşi, ba e o comedie romantică, ba e poliţist, ba e istoric, dovadă că cei trei nu se întâlneau real pentru a face lucruri împreună, în gusturi sau proiecte. Căutând pădurea din spatele copacilor, arată Ortega y Gasset, nu numai că ajungem să nu o găsim, dar când o găsim avem tendinţa să ne aşteptăm ca lucrurile cele mai puţin evidente să ia forma celor de suprafaţă, tindem probabil să fim uşor de impresionat şi superficiali.

În cele din urmă discuţia este despre alegerea şi asumarea propriei identităţi, fie că e vorba de adolescentul din spectacol, de Spania sau de România. Don Quijote încearcă să muleze realitatea pe propriile-i idealuri. În mod similar, adolescentul respectiv are nevoie să se poată defini, să îşi poată alege identitatea independent de ceea ce părinţii, realitatea faptelor sale sau trecutul (destinul, tradiţia) au decis pentru el.

(Sindromul Quijote de Carmen Dominte, regia: Radu Ghilaş, distribuţia: Dumitru Georgescu, Doina Deleanu, Adi Carauleanu, scenografia: Rodica Arghir, video design: Andrei Cozlac, muzică originală şi prelucrări: Odry Bârcă, TNI, Sala Studio, premiera: 14 ianuarie 2021)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)