Un spectacol dezolant

În Cântăreaţa cheală, piesa care reprezintă certificatul de naştere al teatrului absurdului, Eugen Ionesco pune faţă în faţă două cupluri: soţii Smith care primesc vizita soţilor Martin. Personajele schimbă replici fără noimă, se iau la harţă din te miri ce, iar conversează de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, tensiunea creşte din nou, paroxistic, spre final, cortina cade şi piesa… se reia, cu soţii Martin ce au luat locul soţilor Smith şi repetă aidoma vorbele acestora de la începutul piesei. Personajele, aşadar, sunt interşanjabile, vorbăria fără rost nu duce la nimic, totul este fals, mimat, lipsit de consistenţă. Cum să nu te gândeşti la farsa (o farsă tragică, în fapt) care se joacă în aceste zile la Bucureşti? Cele două partide (cele mai mari din România!) s-au prefăcut că se ceartă şi că se urăsc de moarte, s-au împăcat brusc, în numele binelui patriei, şi au găsit apoi soluţia salvatoare, cea din piesa lui Ionesco: o dată unii, o dată ceilalţi, şi tot aşa, ca tot românul să prospere.

În definitiv, ideea nu e nouă. În anii ’80 ai secolului trecut, când partidul dădea benzină cu ţârâita, tovarăşul Ceauşescu, în genialitatea lui, a avut extraordinara idee ca posesorii de automobile să circule cu maşina, duminica, prin rotaţie: o duminică cei ale căror maşini aveau numere fără soţ, cealaltă duminică – cei cu numere cu soţ. Ne amintim, de asemenea, că partidul comunist (nu numai cel din România) acorda multă preţuire unui principiu organizatoric numit „rotaţia cadrelor”: acest principiu era foarte eficient întrucât permitea celor care luau la un moment dat puterea să-i marginalizeze în posturi subalterne pe foştii lideri sau pe rivalii potenţiali. Şi PSD şi PNL au aplicat cu sârg rotaţia cadrelor, actualii preşedinţi fiind de altfel rezultatul unei astfel de operaţiuni. Dar s-a mai întâmplat ceva: cele două partide au reuşit să ne dezguste în aşa măsură de politică încât privim luptele de la vârf (cine va fi premier, cine va fi primul premier etc.) cu acelaşi „interes” cu care aşteptam să aflăm, la nu ştiu care şedinţă a Comitetului Central, ce sarcini de partid au primit, de la secretarul general, tovarăşul Emil Bobu sau tovarăşa Alexandrina Găinuşe. Altfel spus: şi social-democraţii şi liberalii au izbutit să compromită total politica şi să arunce în derizoriu regulile democraţiei.

Tabloul e sinistru: aceşti oameni vorbesc numai în clişee, recită texte învăţate „la sediu”, se opintesc, bâlbâindu-se, în aberaţii (Cîţu), însăilează greoi câteva propoziţii după care se opresc, epuizaţi de efort (Ciolacu). Sărăcia gândirii şi precaritatea limbajului sunt compensate, cred ei, prin bizare acrobaţii lexicale. Aţi observat, fireşte, cu câtă voluptate pronunţă ei cuvântul flexibilizare, cuvânt ce poate însemna orice, dar al cărui rol este de a masca minciunile şi ticăloşiile cele mai abjecte. Şi ce cuvânt au găsit pentru neruşinata manevră prin care îşi împart puterea şi banii: rotativă, cuvânt care li se va fi părut mai „intelectual” şi mai subtil decât banalul „rotaţie”.

Mai există în piesa lui Ionesco un personaj numit Căpitanul de pompieri, numai că el nu stinge incendii, ci le declanşează şi le întreţine. E o analogie care se impune aici de la sine cu preşedintele nostru, a cărui contribuţie la harababura actuală a fost decisivă. Democraţia originală, pe care o profetiza acum trei decenii Ion Iliescu, atinge o treaptă superioară sub mandatul lui Iohannis. „România educată” şi „România normală”, pe care le tot invoca actualul preşedinte, sunt pe cale să devină „România rotativă”.

Văd că unii comentatori sunt receptivi la ideea unei largi coaliţii şi consideră că ea ar putea scoate ţara din impas. Argumentele lor nu mă conving, dar asta nu are importanţă. Flagrant mi se pare altceva: în fruntea celor două partide care vor să ne „salveze” s-au cocoţat personaje dubioase, fără coloană vertebrală, lipsite de scrupule. Dat afară în mod penibil, Sorin Grindeanu, o nulitate, revine la vârf şi este principalul comunicator al partidului. Dar dacă despre PSD nu-mi făceam nicio iluzie aveam, în idealismul meu păgubos, anumite aşteptări de la PNL. E limpede că avem a face, în cazul acestui partid, cu o adevărată catastrofă. Prestaţia lui Florin Cîţu e jalnică, în jurul lui se agită nişte clovni fără sare şi piper, în frunte cu Rareş Bogdan. E un spectacol dezolant, care depăşeşte cele mai negre aşteptări.

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor

Publicitate și alte recomandări video