Vinerea verde s-a vestejit

Tocmai pentru că este un serviciu vital al oraşului care nu poate fi ignorat de nimeni, transportul public a fost mereu în vizorul opiniei publice fiind veşnic subiect de critici sau de de ironii. Iată bunăoară ce scriam în 2009, în rubrica mea săptămânală: „Recunosc că, din când în când, mai merg cu autobuzul. Nu sunt chiar atât de sclifosit precum cea mai celebră cititoare de promptere din ţară care, în nu ştiu ce revistă glossy, mărturisea candid că ea nu înţelege cum pot merge oamenii cu autobuzul pentru că ea, vai!, nu ar putea suporta aşa ceva. Eu pot, fie şi pentru că, spre deosebire de ea, nu am fost gimnastă „la bază” şi, după cum bănuiţi, nu am avut cum să mă invit acasă la vreun francez cu bani pentru a-i face rapid un flick-flack în dormitor astfel încât să devin alergic la transportul în comun. Am maşină, mai merg şi pe jos de gura nevestei, dar, din când în când nu mă sfiesc să iau pulsul oamenilor obişnuiţi, cei care, prin impozitele lor plătesc comodităţile politicienilor. Zilele trecute, îmi povesteşte mama un coşmar trăit: trebuind să se ducă la Institutul de cardiologie pentru control a încercat în zadar să ia un mijloc de transport în comun din Alexandru cel Bun spre Copou. Era ziua responsabilităţii civice la RATP şi şoferii, în urma indicaţiilor preţioase ale conducerii, speriaţi de atâtea accidente şi scandaluri care au avut în centrul lor transportatori, îi întâmpinau pe călători în staţie cu veselul anunţ «NU luăm călători decît în limita locurilor pe scaune!», decizie, desigur, lăudabilă pentru creşterea standardului de civilizaţie şi a securităţii transportului. Păţiţi, bieţii şoferi închideau repede uşile şi o luau din loc, lipsiţi de curiozitatea de a afla vorbele calde ale oamenilor care stăteau în staţie de trei sferturi de oră şi care refăceau coşmarul pur al călătorului care vede venind maşina, dar nu se poate urca în ea. Acest frumos balet ar fi demn de toată lauda, dacă inteligenta decizie de a asigura un transport decent nu ar semăna cu încercarea, creativă şi ecologică, de a rezolva efectele inundaţiilor folosind o linguriţă de ceai. Eventual din argint (dacă ar fi să facem aici o subtilă referire la preţul plătit de Primărie pe autobuzele second hand). Am vrut să verific a doua zi păţania mamei. Din fericire, se revenise la normal; autobuzele 13 veneau cam la 10-15 minute, sauna şi masajul erau incluse în preţ, la fel şi aromaterapia pentru satanişti (ca un rafinat cunoscător de parfumuri aş saluta invazia de magazine de haine occidentale second hand, făcute, slavă Domnului!, din bumbac, care au scos de pe piaţă supraelasticele care dădeau o notă de masochism viril, palpabil, acestor aventuri în comun), înjurăturile au fost slabe, mult sub media telejurnaliştilor de ştiri, ba chiar şi tradiţionalele paporniţe, care defineau legătura ancestrală a lumpenilor proletarizaţi forţat la oraş cu rădăcinile lor rurale, au fost, în mod miraculos absente. Pe scurt, o experienţă vie, răscolitoare, cu uşoare accente orgasmatice la coborârea la destinaţie, numai bună de exportat ciudaţilor de americani, amatori de senzaţii tari şi de provocarea destinului sub semnul fatidic al numărului 13.” Sigur că multe s-au schimbat de atunci.

În primul rând, a crescut periodic nivelul calitativ al tramvaielor şi al autobuzelor. După cioarsele iniţiale, au urmat, ani la rând, second hand-urile occidentale, prilej vesel de excursii cu maşina burduşită cu mălai până în Elveţia, loc prin excelenţă al ciocolatei şi al unor instituţii de acumulare foarte solide şi discrete (ah, cum mai saluta oraşul Berna ieşenii!). Astăzi însă vedem un efort de schimbare a parcului rulant cu piese mult mai moderne şi ecologice, noi şi încăpătoare. Efort încă în derulare, dar salutar. Apoi trebuie lăudate unificarea tarifelor şi valabilitatea de două ore, pe orice mijloc de transport, a unui bilet. E un pas înainte faţă de jaful din trecut şi ar fi necinstit să nu menţionăm acest aspect pozitiv alături de apariţia tabelelor electronice din staţie care îţi dau reperele aşteptării, rezolvând unul dintre cele mai chinuitoare aspecte psihologice ale statului aiurea în staţie. Chiar dacă ritmicitatea e încă slabă în orele de vârf, sunt perspective să se îmbunătăţească totuşi în viitor, pe măsură ce vor fi achiziţionate mai multe tramvaie şi autobuze adaptate confortului modern şi soluţiilor ecologice cerute de un serviciu demn de secolul al XXI-lea. În ce mă priveşte, am apreciat şi sistemul de plată direct cu cardul în ciuda imbecilităţii alcătuirii sale: ca să pornească trebuie să ţii apăsat pe Stop, nu îţi spune nimeni că e nevoie să aştepţi să se facă ecranul verde şi apoi să pui cardul pe ledurile aprinse. Bonul iese la vreo douăzeci de secunde după aia, dacă nu ai ghinionul să se fi terminat hârtia. Oricum, pe vechile tramvaie ai la îndemână această cutie albastră, devenită deja familiară. Pe cele noi, nu mai există, astfel încât după ce ai urcat vioi te afli în poziţia de a primi o amendă rapidă dacă nu ţi-ai făcut prevăzător (ca mine!) o rezervă de bilete în portofel. Mă depăşeşte această situaţie în care tramvaiele noi nu au cititor de card fiind îndemnat să-ţi faci cont pe telefon la 24 Pay, o interfaţă neprietenoasă şi imbecilă, ca toate creaţiile gândite de minţile înglodate ale IT-ştilor, incapabili să se pună în situaţia cuiva care nu se pricepe deloc la aplicaţii şi programe. E o problemă pe care sper că cei din conducerea CTP o vor rezolva grabnic.

Spuneam, în glumiţa de acum paisprezece ani, de autobuzul 13, cu ghinion, dar care, totuşi rezolva atunci conexiunea Tătăraşi – Copou. Este, de departe, cea mai mare scăpare a celor care au creat itinerariile transportului în comun ieşean. Cu peste treizeci de mii de locuitori, cartierul Tătăraşi are cea mai proastă conexiune cu Copoul, loc al liceelor şi universităţilor la care o bună parte din populaţia şcolară a cartierului are ore. Doar tramvaiul 1 care vine din când în când şi, la întoarcere, cel cu numărul fatidic 13, nu pot face faţă fluxului de elevi şi studenţi de la orele de vârf. E imperios necesară introducerea unui autobuz, de la Doi Băieţi la rond Agronomie, care să suplinească această cerere. Şi, de asemenea, eu aş reintroduce Vinerea Verde, un program de educaţie civică şi de comportament ecologic pe care eu l-am urmat cu conştiinciozitate chiar atunci când trebuia să merg pe jos până la Piaţa Chirilă să iau tramvaiul 3 şi să schimb, invariabil, la Filarmonică pentru a ajunge la birou, în Copou. Explicaţia pierderilor suferite de companie în patru zile de gratuitate pe lună pe mine unul nu mă convinge. Nu numai pentru că există oricum o largă categorie de gratuităţi, dar, sincer, nu mă aştept ca cineva să creadă că CTP este o companie viabilă financiar şi că s-ar putea întreţine din vânzarea biletelor. Ademenirea şoferilor ca, măcar pentru o zi pe săptămână, să mai diminueze polurea şi aglomeraţia sufocantă din oraş¹, ar trebui să fie, pentru municipalitate, o ţintă mai inteligentă şi de bătaie mai lungă decât încasările estimate pentru ziua de vineri. Hai să claxonăm (simbolic!) pentru asta.

¹ Şi rezolvaţi, vă rog, o dată pentru totdeauna situaţia insuportabilă de la trecerea de pietoni de la Palatul de Justiţie! Ce e aşa de greu de pus semafor cu galben intermitent pentru şoferi şi cu verde, treizeci de secunde la două minute, pentru pietoni?

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor