Vise

Visez mult, spuneam, dar ţin minte puţin din ceea ce visez. Un motiv ar putea fi acela că, încă din copilărie, m-am învăţat şi mi-a plăcut să dorm fără să trag perdelele şi, în anotimpul cald, cu fereastra deschisă. Aşa că atunci când mă trezesc văd imediat lumina şi aud zgomotele de afară. Drept urmare, uit ce am visat.

E o presupunere. Vor mai fi fiind şi alte motive. În orice caz, visele dau senzaţia că aduc alături de noi oameni şi privelişti, situaţii mirobolante sau înfricoşătoare, dar ele, visele, sunt departe de noi şi atât de iluzorii! Însă am uneori o senzaţie la limita durerii când dimineaţa încerc să-mi aduc aminte visul de peste noapte şi nu-mi rămân decât mici secvenţe pe care încerc să le pun cap la cap, secvenţe care se volatilizează însă, aşa cum ai cunoscut o femeie cândva, ţi-a plăcut, dar azi nu îţi mai aminteşti mai nimic desprea ea, o pojghiţă de tăcere şi uitare s-a aşezat peste toate.

Cred că unele vise, numai unele, puţine, au semnificaţii adânci. Nu mă refer la „dezlegarea” viselor după cărţile de vise. Acestea nu mă interesează. Scurt. Visele sunt presimţiri ale unor adevăruri esenţiale care te ating delicat. Carl Gustav Jung, de pildă, este convins că problema imortalităţii îşi poate afla portiţe de înţelegere cu ajutorul aluziilor şi al indiciilor pe care ni le trimite inconştientul prin vise.

Cu îngăduinţa ta, cititorule, am să-ţi povestesc vreo două din acestea pe care le-am avut de-a lungul anilor.

Ce-am visat cu vreo trei săptămâni în urmă. Se făcea că mă aflam la o casă parcă cunoscută împreună cu un poet care nu mai este, Dan Giosu. Umblam prin camere şi coridoare nesfârşite. Când am ieşit, el mi-a spus: Ai observat că nu aveau cămări, nici provizii alimentare? Vai, am zis, înseamnă că omoară şi mănâncă oameni. Nu, mi-a spus poetul, ei nu mănâncă nimic. Sunt nemuritori.
Pe urmă treceam cu trenul prin nişte zăvoaie înflorite: eu, Maria şi mama, pe care o vedeam cumva în urmă în tren. Apoi am observat că vagonul nostru a rămas ultimul, celălalt vagon se decuplase şi se depărtase. Dar acolo era mama! N-o mai vedeam. Maria însă nu se îngrijora. Gusta din nişte poame uriaşe, un fel de struguri mari-mari, căci vagonul mergea uşor înainte prin nişte maluri verzi înflorite, cu pomi plini de fructe pe care nu le mai văzusem niciodată, sclipind sub un soare minunat.

Un alt vis din vara trecută l-am introdus într-o proză. Scriam acolo despre o mătuşă de-a mea, ajunsesem la final, când mătuşa a murit la spital, dar nu îmi venea nici o idee de final. Atunci am avut acest vis pe care m-am grăbit să-l pun pe seama lui moş Petrache, soţul mătuşii. Redau visul aici aşa cum apare în proză, dar în vis în loc de moş Petrache sunt eu:

„Când ea era la spital, moş Petrache a venit pe la noi şi ne-a povestit ce-a visat. Se făcea că pe Melania a apucat-o fierbinţeala şi deodată s-a înmuiat. Tot lăsa capul în jos, nu-l mai putea ţine drept. «Ce ai, Melanie?» «Nimica», râdea ea. Şi a luat-o în braţe. Acum ea era mică-mică, ca un copil în scutece, iar el o ducea în braţe. O femeie în alb i-a spus să fiarbă şaptezeci şi şapte de căni de apă cu bulion mult şi sare. «De unde să găsesc eu atâta bulion?» se întreba moş Petrache. Pe urmă a văzut-o într-un salon de spital. Era tot mică-mică. Şi tot moale, cu capul în jos. Iar la piept ţinea strâns o sticlă mare cât ea. Şi sticla era fierbinte, cu ceva roşu înăuntru. «Ce leac îi aista, Melanie? Bulion?» Iar ea, cum era copil mic-mic, i-a spus cu glas de femeie matură: „Nu-i bulion, e sânge”. Şi el, de frică, s-a trezit.”

Şi încă un vis, de data aceasta unul recurent. Am vaga bănuială că el mi-a fost provocat de un fost coleg de şcoală gimnazială, care mi-a povestit despre stagiul lui la muncă în Kazahstan. Şi de atunci tot visez un pământ uscat, care ştiu că este Asia. Eu plutesc deasupra pământului, dar nu la mare înălţime, şi sub mine se aştern întinderi nesfârşite de pământ. Nu se văd nici sate, nici oraşe, nici oameni. Doar întinderi uscate de pământ. În diverse variante ale visului, pământul îşi schimbă culoarea, de la negru-negru la roşu întunecat. Uneori văd văi goale, muşuroaie mari, albii seci de râuri, arbuşti pitici şi negri. Şi iarăşi plutirea aceea la nesfârşit, cu sentimentul chinuitor că nu ajung nicăieri, că mă pierd.

Observă că nu am comentat visele. Te las pe dumneata, cititorule. Fiindcă, totuşi, am convingerea că visele, repet, sunt presimţiri ale unor adevăruri esenţiale care ne ating delicat.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist