Zâmbetul Amitei (II)

Amita Bhose a venit în România comunistăcu soţul ei, care era inginer geolog. A făcut nişte cursuri de limba şi cultura română pe o bursă a statului român. Când a început să citească în româneşte, s-a petrecut într-o bună zi declicul. A citit în manualul ei de limba română ceva care avea să-i schimbe viaţa. Este vorba de poezia Ce te legeni, codrule. De atunci dragostea ei pentru Eminescu şi pentru cultura română a crescut mereu, până a ajuns fără margini.

A solicitat domiciliul stabil în România, ca să poată ocupa o catedră. Şi, de dragul culturii române, pentru care a făcut acest pas, în cererea pentru obţinerea domiciliului stabil declară că nu ezită să lichideze proprietăţile imobile din India şi să transfere banii în băncile din România. Aşa cereau legile pe atunci. Mai apoi avea să îndure cu stoicism toate privaţiunile din ultimii ani ceauşişti, cum declară chiar ea în 1992, anul când a părăsit această lume: „Dacă am vrut să împart soarta poporului român, am suferit de frig, foame şi frică – acea teamă care aproape că ne-a paralizat minţile – alături de el. Nu m-am gândit să plec de aici, nici să trâmbiţez la posturile străine de radio. 
Scriam cu mâna în mănuşă, umblam după lumânari pentru serile fără curent, aşa cum făceau mulţi. N-am învăţat, însă, să patinez pe străzile Capitalei, pentru că în fiecare zi studenţii mă luau de mână, mă duceau la Universitate – la cursuri sau la examene – şi mă aduceau acasă”. Da, pentru pasiunea ei înflăcărată, Didi (aşa era supranumită Amita) era iubită de studenţi şi de toţi cei care o cunoşteau.

În 1969 i-a apărut în limba bengali Poezii (Kavita) de Eminescu, prima traducere din opera Poetului în India. A tradus apoi din Sadoveanu, din Caragiale etc. Fiind primul filolog indian care se ocupă de limba română, n-a avut la dispoziţie nici un dicţionar român-bengali, fiind nevoită să stabilească singură echivalenţe pentru cuvintele româneşti şi să aleagă între conotaţiile lor specifice. A tradus apoi din limba bengali în româneşte. A predat în principal Catedra de limbi orientale a Universităţii Bucureşti cursuri practice de sanscrită şi bengali, precum şi cursuri teoretice de civilizaţie indiană şi estetică indiană. A redactat un manual de sanscrită (de aproximativ 300 pagini). O asemenea lucrare nu există în nici o altă limbă europeană. Manualul a rămas în faza de manuscris până de curând, când a fost editat de fosta studentă şi colaboratoare Carmen Muşat Coman la editura Cununi de stele.

Însă opera ei este mult mai vastă, spaţiul unui articol este insuficient pentru a ne opri mai mult asupra ei. După '90, Amita Bhose a suferit multe umilinţe, catedra i-a fost desfiinţată etc. Aşa suntem deseori – dăm cu copita în cel care ne mângâie. Nu generalizez, dar… Poate şi pe acest fond Amita a făcut o hepatită pe care nu a tratat-o. A mai apucat să facă o vizită în ţara ei de origine, s-a întors în ţara adoptivă şi… a urcat la zei la nici 60 de ani. La dorinţa fratelui ei, urna cu cenuşa Amitei a rămas în România.

Să ne întoarcem la biserica Sfântul Nicolae Domnesc, cea căreia Antonie vodă Ruset i-a adăugat încă două naosuri în stânga şi în dreapta corpului principal ştefanian, naosul cu hramul Sfintei Varvara şi cel cu hramul Sfântului Ştefan. Era nevoie, fiindcă biserica domnească devenise neîncăpătoare. Nu numai că, în fiecare zi, domnitorul venea cu toată familia să-şi facă rugăciunile. Tot aici se desfăşurau evenimentele importante ale familiei domnitoare – cununiile, botezurile, înmormântările. Astfel că acum în biserica domnească, în cele trei sfinte lăcaşuri, aveau loc concomitent servicii divine în trei limbi: în greceşte, în slavoneşte şi în româneşte. Când în secolul al XIX-lea arhitectul Lecomte de Noüy a decis să demoleze corpurile laterale dărăpănate şi prost construite, scria el, Mihail Kogălniceanu regreta în Parlament pierderea caracterului multilingvistic al bisericii, unic în toată ortodoxia.

Revenim acum şi la indianca cu sari alb cu modele portocalii, pe care am văzut-o acolo prin 1980. Nu, nu era Amita cea care a vizitat atunci biserica şi s-a îndreptat apoi cu grupul de bărbaţi spilcuiţi spre volgile negre din spatele Casei cu arcade (zisă şi Casa Dosoftei), volgi ce au plecat apoi cu fîşîit de pneuri ca notele ce se pierd ale unui xilofon.

Totuşi, ceva le leagă pe cele două femei indiene – zâmbetul, un zâmbet cald, liniştit, plin de bunătate; un surâs venit dintr-o adâncă şi străveche filosofie a vieţii, zâmbetul melancolic care străbate popoarele şi culturile, aşa cum Amita s-a mişcat dezinvolt printre culturile Indiei şi cea românească; tot aşa cum la Nicolae Domnesc s-a încolăcit melancolic fumul de tămâie al slujbelor în cele trei limbi: româneşte, slavoneşte şi greceşte. Este aceeaşi melancolie ataraxică, care intră ca o umbră în sufletele oamenilor în faţa codrului carpatin, dar şi la vederea junglei indiene, o melancolie pe care o transmite Rabindranah Tagore (tradus în româneşte de Amita Bhose) de la Gange, dar pe care o intuieşte şi ţăranul Moromete de la Dunăre: Din codru rupi o rămurea/ Ce-i pasă codrului de ea?

Iar Eminescu rafinează în Ce te legeni, codrule, poezia care i-a schimbat viaţa Amitei: – Ce te legeni, codrule,/ Fără ploaie, fără vânt,/ Cu crengile la pământ?/ – De ce nu m-aş legăna,/ Dacă trece vremea mea!/ Ziua scade, noaptea creşte/ Şi frunzişul mi-l răreşte.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist

Publicitate și alte recomandări video