Ziua Contraculturii Naţionale

Alegerea zilei de naştere a lui Eminescu drept Ziua Culturii Naţionale a fost o decizie politică prin care era continuată percepţia ceauşistă a culturii ca instrument de propagandă. Sobri, pătrunşi de importanţa momentului, răbdători cu zbierătorii de profesie care îşi cântă aria cu aceste prilejuri, lăcrimând duios alături de câte o profă de română care îşi strigă, uguind, iubirea de poezie şi de ţară, oamenii politici taie panglici, ţin discursuri înflăcărate şi, o dată pe an, se arată mari iubitori de cultură în zecile de minute pe care, stoici, le alocă sărbătorii culturii muzeificate. În toţi vibrează fiorul, deşi nimeni nu l-a citit cu adevărat pe „poetul naţional”, cel pe care Constantin Noica îl numea strategic, în plin naţional-comunism ceauşist, omul deplin al culturii naţionale. Noica nu se înşela. Foamea de cunoaştere, deschiderea către toate zările culturii, experimentul artistic şi conştiinţa meşteşugărească care îl făceau pe Eminescu să nu dea publicităţii decât texte cizelate perfect ar putea fi, într-adevăr, un excelent model de formare intelectuală şi de deschidere către cultură. Care cultură?

Cultura clasică, cu rădăcinile ei greco-romane pentru europeni, cu excelenţa sa artistică şi metafizică, cu unicitatea ei este astăzi desuetă. Valoarea, pe care întreaga tradiţie umanistă o ataşează culturii, cu valenţele sale formative indiscutabile (nu întâmplător, termenul grecesc, paideia, era mai larg cuprinzând nu numai produsul artistic, ci şi drumul până la el, precum şi ţinta finală a lui: construcţia de sine!) nu mai are nicio valoare. Deşi provenit la Cicero din rădăcina latină coleo, a cultiva – chiar în sensul direct al grădinăritului, ceea ce l-a făcut pe Andrei Pleşu să remarce fin că „romanii au ştiut să cultive valorile greceşti” -, cultura a încetat astăzi să mai fie o marcă specială a oamenilor cultivaţi. „Cultura de elită”, realizările geniale, capodoperele nu par a mai avea relevanţă într-o lume masificată, dependentă de premix-uri gata fabricate de societatea de consum şi numai bune de îngurgitat fără prea multe operaţiuni intelectuale, cu o arie de definire a termenului de cultură din ce în ce mai largă şi mai vagă. Pentru că azi, cultura nu mai semnifică mari isprăvi ale creaţiei, ci doar o formă de expresie a individualităţii pe care nu se cuvine să o mai analizăm valoric şi nici să o mai poziţionăm ierarhic (despre avatarurile discursului marxist privitor la „rolul social” al artelor sau despre mutilarea ideologică stângistă care clamează că Mozart şi „cultura de elită” sunt instrumente ale dominaţiei simbolice a masculilor albi, hetero şi creştini, pe care trebuie să o denunţăm cu vigilenţă stalinistă, altă dată!). Ce e atunci mai la îndemână, într-un astfel de spirit, decât a-l pune pe acelaşi nivel pe Adi „Minune” cu Enescu? Sau pe Eminescu cu vreun obscur versificator de măscări hip-hop, cu frazare ritualică de tam-tam a unor propoziţii simple, din cursul de alfabetizare? Celebrată emfatic şi sterp, „cultura oficială” ignoră chipurile contemporane pe care le ia consumul cultural de masă, precum şi avangarda politică cu spoială culturală, numită contracultură, şi asta s-ar cuveni a fi discutat, dincolo de judecăţi valorice, ierarhizante, mai ales cu prilejul sărbătorii instituţionalizate a culturii naţionale.

Capitalismul nu e deloc confortabil. În ciuda fantasmelor societăţii de consum, fantasme compensatorii pentru toţi cei care au avut ghinionul să se nască în societăţi tribale, autoritariste de stânga sau dictaturi comuniste, "lumea liberă" nu e pentru toată lumea. Chiar dacă nu exclude pe nimeni cu program (cum se întâmplă în toate celelelte forme de organizare economică, politică şi socială), ceea ce numim astăzi o democraţie liberală, adică o societate bazată pe drepturi civile constituţional garantate, pe pluripartidism şi separaţia puterilor în stat, pe egalitatea de şanse şi competiţia liberă pe piaţa economică, este, totuşi, o lume inconfortabilă pentru mulţi cetăţeni. Este inconfortabilă pentru că, privilegiind individualismul şi competiţia, distruge ţesătura organică a societăţii arhaice, patriarhale şi comunitare, făcându-i pe oameni tot mai singuri, mai egoişti şi meschini. Îi apasă pe cei mai mulţi pentru că ducând competiţia la absurd valorizează scandalos orice formă de violenţă, fie ea tensiunea zilnică pentru păstrarea locului de muncă, fie războiul ca atare, banalizând şi trivializând crima prin tocirea anticorpilor sociali moleşiţi de prezenţa constantă, prin televiziune şi jocuri, a acesteia în vieţile copiilor şi ale adulţilor.

Desigur că nu toată lumea percepe aceste trasături negative ale societăţii în care poziţia centrală o joacă banii şi investiţiile şi mulţi dintre contemporanii noştri sunt perfect adaptaţi acestui mediu primar concurenţial, în care învinge cel mai îndrăzneţ şi mai lipsit de scrupule, dar, funciar există totuşi o largă paletă de cetăţeni pentru care capitalismul este nedrept, apăsător şi structural violent, astfel încât cred că răspunsul la fel de violent, simbolic sau direct fizic, împotriva sistemului este perfect îndreptăţit. Ei sunt cei care, dincolo de guerilla violentă propriu-zisă a radicalilor şi a teroriştilor, supun în permanenţă puterea politică unui tir neobosit de critici, reproşuri şi atacuri. Ei constituie acea masă de manevră idealistă care articulează, în toate ţările democraţiei liberale, discursul entuziast anarhist al contraculturii.

Izvodit din nevoia avangardei artistice de a da cu tifla artei canonice, contracultura a reprezentat, în anii 60, o reacţie sănătoasă faţă de establishment-ul capitalismului american, închistat şi trufaş după succesul economic generat de cel de-Al Doilea Război Mondial. A fost, desigur, o boare de aer proaspăt, de "dezmăţ" simbolic (şi nu numai!), de provocare a unei lumi prospere, dar limitată şi lobotomizată de ipocrizie, de aşa-zisa etică protestantă a muncii şi puritanismului. O reacţie la un conservatorism apăsator care ţinea separate colegiile de fete de cele de băieţi, iar populaţia de culoare nu numai că nu avea drepturi civile, dar trebuia să evite cu mare precauţie spaţiile publice sau locurile din autobuz unde trona, până în anii 70, monstruoasa inscripţie coloured not allowed. Când un profesor român de istoria religiilor de la Universitatea din Chicago a publicat cărţi despre mecanismele extazului şamanic în societăţile premoderne, în care muzica, dansul şi inhalarea de substanţe halocinogene dădeau măsura ieşirii dintr-o realitate apăsătoare şi deschideau porţile Nirvanei, un chiot imens a acoperit California (iar reverberaţiile lui mai străruie fragmentar şi azi când dai de moşuleţi zănateci cu pleata sură sau de băbuţe desculţe, cu rochii înflorate, hălăduind ţicnite în speranţa reînvierii magiei pierdute). "Make love not war", sloganul lor inubliabil, nu a murit, adăstând şi azi pe pieptul scobit al vreunui artist famelic sau al cine ştie cărei poetese androgine chiar şi în România postcomunistă.

În ciuda faptului că a devenit noul chip de exprimare al discursului marxist, contracultura, cu arta ei socială, cu spargerea canonului şi transformarea non-canonicului în regulă, cu clasicizarea performance-ului, cu ridicolele ei sforţări împotriva războiului (făcute, desigur, din locuri securizate, fără nicio primejdie pentru belicoşii "luptători pentru pace"), cu minciunile manipulatoare ale lui Michael Moore (şi ale atâtor întreprinzători care fac milioane vorbind despre sărăcia altora), cu patosul şi răstălmăcirile ei, cu discursul ei tiermondist finanţat din banii de Responsabilitate Socială a Corporaţiilor, în fine, cu neobosita sa veche polemică, contracultura este mai mult decât necesară. Ea este contraponderea fericită a discursului oficial şi, de aceea, e binevenită. Cum nu o putem canoniza, ar trebui să o sărbătorim continuu, măcar o oră pe zi, homeopatic. Nu?

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor