Reprezentantii infantilismului politic

In agitata viata politica, un fapt mic ca amploare poate denota, adesea, intreaga subrezenie a clasei politice. In Romania, unde de zece ani activitatea politica se straduieste sa intre in normal, astfel de fapte devin din ce in ce mai evidente. Din pacate, ele nu capata relevanta decit puse cap la cap.
In primavara anului 1997, Consiliul National al Partidului Democratiei Sociale din Romania, aflat in plina reorganizare dupa esecul din alegerile generale din toamna precedenta, isi alegea noii vicepresedinti, precum si persoana care sa ocupe noua functie de conducere creata, cea de prim-vicepresedinte, un fel de numarul doi in partid dupa neclintitul din fruntea acestuia, Ion Iliescu. Asa cum pare sa intre deja in traditia PDSR, pentru functia de prim-vicepresedinte nu putea sa fie decit un candidat unic. Aceasta nu inseamna insa ca dispute n-au existat. Au fost, insa nu s-au transat prin vot, ci in culise, atent mediate de Ion Iliescu, intre Adrian Nastase si Teodor Melescanu. Cert este ca, in urma acelui congres, Melescanu s-a retras din PDSR impreuna cu sustinatorii sai, creind, nu peste mult timp, Alianta pentru Romania.
Nici Partidul National Liberal nu a fost lipsit de sciziuni si scandaluri adiacente, daca nu cumva este chiar campion in acest gen de evenimente. Tot in 1997, Congresul PNL a decis modificarea statutului partidului si crearea functiei de prim-vicepresedinte. Candidatii pentru aceasta functie se stiau deja cu mult inainte de congres: Valeriu Stoica si Viorel Catarama, fiecare cu aripile lui. Ultimul dintre acestia doi s-a retras in ultimul moment din cursa, desi se inscrisese in mod oficial, in momentul in care si-a dat seama ca nu are sanse in fata rivalului sau mai bine cotat. Imediat au urmat declaratiile belicoase, intre care nu au lipsit cele referitoare la parasirea partidului, impreuna cu fanii, sau crearea unui nou partid liberal. Este adevarat, ceea ce parea atunci inevitabil adica plecarea lui Catarama din partid, nu s-a produs imediat, spre surprinderea multor comentatori politici. Evenimentul s-a produs insa aproape doi ani mai tirziu, cind Catarama a devenit presedinte al partidului infiintat de Virgil Magureanu.
Ultimul eveniment de acest fel s-a intimplat chiar la sfirsitul saptaminii trecute. La congresul micutului partid al lui Sergiu Cunescu – PSDR, cel care a pierdut alegerile pentru functia de presedinte, Emil Putin, a dat de inteles aproape fara echivoc ca el si adeptii sai vor purta negocieri separate pentru fuziunea cu ApR, dupa ce se vor retrage din partid. Daca, in cazul altor formatiuni politice, cei care plecau suparati din partid, cu tot cu jucarii, o faceau fara a mai fi candidat, ce s-a intimplat simbata pare sa dea in vileag intreaga lipsa de fair-play din politica romaneasca, chiar daca este vorba despre un caz izolat. Emil Putin a pierdut in mod absolut democratic, candidind pentru functie si ratind-o, este drept, la mustata, in fata ministrului Alexandru Athanasiu.
Acestea sint doar trei exemple, relevante credem noi. Trebuie insa amintite altele similare, cum au fost cele din PL ’93, cind Niculae Cerveni n-a suportat ideea infringerii in fata liberalilor lui Dinu Patriciu, sau cele din PUNR, care au culminat cu inscrierea lui Gheorghe Funar in PRM.
Cel putin pina acum, clasa politica romaneasca se poate lauda cu trista performanta ca nici un partid n-a putut evita sciziunea, in urma schimbarii persoanei din fruntea acestuia, sau chiar din esalonul doi, daca pentru acest nivel are prevazut in statut un singur post. Aceasta denota ca, in materie de democratie, clasa politica romaneasca mai are inca multe de invatat. Daca a te supune vointei majoritatii este, in general, o chestiune de principiu, in politica a nu o face inseamna a nu avea incredere in valorile democratiei. (Claudiu RAUS)