Bătuţi de soartă care au nevoie de ajutorul vostru. Nici pâine nu pot să-și cumpere

Nea Vasile, cel mai nenorocit om de pe lume

Pe o uliţă secundară, într-o căsuţă bătrânească cu pereţii lăsaţi, îşi duce viaţa Vasile Rotundu, un bărbat cu care destinul a avut alte socoteli. În curte latră un câine simpatic, iar în curte stau crăpate câteva lemne. Nea Vasile abia făcuse focul, iar în cămăruţa în care locuieşte fumul ieşit din sobă mirosea iute, înecăcios. „Mai staţi puţin, să mai iasă fumul. E cald afară şi nu trage soba“, spune acesta de undeva de pe marginea patului. Prin fumul lăptos, abia disting o făptură slabă.

Camera era simplă, cu puţine obiecte de mobilier, un pat, o ladă la capătului lui, o masă, două scaune şi o poliţă cu un televizor mic pe ea. În faţă cum intri, soba scotea pe la portiţă limbi de foc şi bucle diafane de fum. „Nici lemnul nu e bun, e esenţă moale“, spune Claudiu Iuraşcu, consilier local pe Cărbunari, cel care ne-a şi condus, de altfel, la casa bătrânului.

Moş Vasile e singur: are doi băieţi, dar sunt la Iaşi şi vin rar acasă. Iar când vin, nu-şi pot ajuta cu nimic tatăl. „În 2013 mi-am pierdut piciorul, am avut o pareză şi mi s-a cangrenat piciorul, pe care mi l-au amputat. Acum am mâna stângă paralizată de la umăr în jos, nu o folosesc deloc. De mâna asta m-a muşcat şi calul acum mulţi ani“, spune omul de 60 de ani.

Încă nu-i avea împliniţi, ieri i-a făcut. Îmi arată fluturaşul pe care îl aduce poştaşul lună de lună. Toţi banii lui, venitul lui, e scris acolo: 272 de lei, din care trăieşte o lună întreagă. „Eu nu mănânc mult, de două ori pe zi, atât, ca vraghia. Trebuie să fac economie. Ce pot să fac? Asta-i viaţa“, spune resemnat. A lucrat 30 de ani ca forjor la Roman, la fabrica de camioane, dar încă nu are vârsta de pensionare. Până la pensie mai sunt 5 ani, perioadă în care trebuie să trăiască cu nici 300 de lei, în condiţiile în care este bolnav şi neputincios, şi nu are niciun ajutor pe lângă gospodărie. 

Copiii din vecini îi aduc lemne

Şi-a depus dosarul pentru a avea însoţitor din 2014, dar nu a primit niciun răspuns până acum. Îmi arată hârtiuţa cu numărul de înregistrare al dosarului pe care l-a depus la Direcţia Generală de Asistenţă Socială la Iaşi. Dacă ar mai primi şi pensia aferentă, ar fi mai bine, s-ar descurca altfel. Are o nepoată care mai vine şi îi face mâncare, curat, îl mai plimbă vara într-un scaun pe afară ori mai merge la magazin să-i cumpere strictul necesar: ceapă, cartofi, orez, fasole… şi cam atât. Când are nevoie de lemne de foc, vin copiii din vecini şi îi aduc în casă mai multe, să aibă.

„Noi în comună nu avem destul personal, nu sunt oameni care să facă serviciul de asistenţă socială, există un singur asistent social care se ocupă de atâtea dosare, la o comună de 7.300 de locuitori . Nu e normal ca un singur om să facă treaba la patru-cinci oameni. Nea Vasile, când merge la comisie, plăteşte din banii lui drumul, din cei 270 de lei, în condiţiile în care cei de la Primărie ar trebui să pună la dispoziţie o maşină pentru astfel de situaţii“, explică consilierul local.

Când am ajuns noi în vizită, nea Vasile nu avea nimic de mâncare în casă, nici măcar un blid. O aştepta pe nepoată. „Îmi face câte o oală de borş şi am câteva zile“, spune bărbatul imobilizat la pat. Nea Vasile are cinci copii: trei fete şi doi băieţi. Fetele sunt plecate departe, măritate şi cu copii. Ajung rar la el. Cei doi băieţi însă sunt în Iaşi, dar nu prea au cum să-l ajute pe tatăl lor. „Amândoi lucrează la o spălătorie auto prin Nicolina, şi-au luat o cameră cu chirie. Cu ce să mă ajute ei? Tot la mine vin după mâncare, una, alta. Aici stau în casa părinţilor mei, m-am întors aici după ce am divorţat. Băieţii au plecat la Iaşi, pentru că vor să repare camera de alături, în care nu se poate locui“, povesteşte bătrânul, arătând şi drugii de lemn puşi pe lângă perete, ca să susţină podul.

Tavanul e lăsat, are două burţi mari în care dai cu capul. În lada de lemn de lângă pat, nea Vasile are toată averea: hainele, actele şi o secure. Da, doarme cu securea la cap: e singur şi se teme, pe bună dreptate. 

Mătuşa Ecaterina: femeia care nu există

Ecaterina locuieşte dincolo de o râpă, pe un deal, izolată de sat. Casa bătrânească din Cărbunari a fost cumpărată de singurul ei fiu, iar astă-vară a adus-o acolo şi a lăsat-o singură. Ecaterina Pântecuţ are aproape 80 de ani şi ne aşteaptă în uşă, curioasă să vadă cine se apropie de cerdacul ei. Din pridvorul sărăcăcios se aude radioul. Tanti Ecaterina nu are televizor, dar ascultă muzica populară de la aparatul lung, negru şi învechit, aşezat pe două scaune fără şezut, acoperite cu o muşama. A lucrat 46 de ani la „gostat“, iar la bătrâneţe a rămas şi vădană, şi fără acte. Acum trăieşte din mila fiului ei, care îi ridică pensia de la Ciurea, cei 400 de lei, bani din care femeia nu vede mare lucru, dar şi din mila vecinilor, care îi mai dau mâncare.

Auzind povestea ei, am spune că a fost singură toată viaţa, deşi a răma vădană spre bătrâneţe. „Primul bărbat, din tinereţe, cu care am băiatul, a murit înainte de a ne căsători. Am stat împreună doar doi ani. La bătrâneţe m-am căsătorit, dar după cinci ani de trăit împreună a murit şi al doilea soţ. Cu el nu prea m-am înţeles, mi-a ars toate actele, mi le-a dat pe foc. Acuma, pensia de 400 de lei vine la Ciurea, unde am stat înainte, şi de unde o ia fiul meu, că se înţelege cu poştaşul şi i-o dă lui, fără buletinul meu, că n-am“, spune femeia, scotocind printr-o geantă.

Scoate un carnet prin care îmi arată câţi ani a muncit ea la „gostat“. Este singura hârtie care îi mai dovedeşte existenţa, pe care se află scris numele ei. „Eu vreau să o ajut, să îi fac certificat de naştere şi buletin, să o ia apoi fiul ei în spaţiu pe adresa aceasta, deoarece fiul a cumpărt casa şi e proprietar, şi să-i vină pensia direct acasă, în mână. Este complicat de tot acest demers, sper să şi reuşesc“, spune Claudiu Iuraşcu, consilierul local. Casa unde a locuit cu al doilea soţ a fost retrocedată şi dărâmată, aşa că a fost nevoită să plece.

Lemne n-are, în faţa casei stă răsfirată o cracă subţire de copac. Alături, un topot ruginit, aproape fără coadă. Din banii pe care îi mai dă fiul ei ajunge să-şi cumpere oraz, zahăr, sare, făină şi câteva legume pentru mâncăruri. De carne nici nu poate fi vorba. Parcă nu-şi mai aminteşte nici gustul. Pe plita improvizată dintr-o tablă înnegrită, tanti Ecaterina are pe foc un castron cu borş. Deşi în sobă e un pic de foc, în casă e frig. Femeia este îmbrăcată ca pentru afară, iar pe cap are multe baticuri, unele peste altele, de toate culorile.

Întrebată de borşul de pe plită, femeia răspunde repede: „Eu l-am făcut! Într-o zi mi-a mai dat vecina de la vale turte şi borş„, spune femeia învârtind cu lingura în zeamă. „Dacă ar avea acte, aş mai putea-o ajuta cu dosar pentru un ajutor social, ar mai lua 150-200 de lei, pe lângă pensie, şi s-ar descurca şi ea mai bine cu banii, ar avea şi de lemne“, menţionează edilul. În curte, dintr-un acaret al casei, scoate capul câinele, legat cu un lanţ. Deşi abia are ce mânca ea, femeia dă din bucata ei de mămăligă şi câinelui. Măcar ştie că în curtea ei mai sălăşluieşte încă un suflet. Tot el o anunţă când se apropie cineva, deoarece casa de pe deal nu are gard, şi nu ştii unde se termină curtea şi unde începe miriştea. 

A crescut în orfelinate, iar acum ajută oameni nevoiaşi

Pe drumul de întoarcere, Claudiu ne povesteşte şi de alte familii care sunt în atenţia autorităţilor, dar care nu sunt ajutate în niciun fel. „Eu sunt consilier local independent, iar atunci când aduc la cunoştinţă cazurile acestea, colegii mei mă apostrofează spunându-mi că sunt de la casa de copii. Da, sunt, în copilăria mea am frecventat mai multe orfelinate din Iaşi, nu am avut familie. Dar acum am o soţie şi doi copii, şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta“, mărturiseşte Claudiu Iuraşcu.

În această direcţie, consilierul local a înfiinţat în martie, anul trecut, „Structura Comunitară Consultativă“, din care face parte directorul şcolii (ca preşedinte), doctorul de familie, poliţia locală, preotul şi consilierii locali. Această comisie are scopul de a ajuta copiii abuzaţi şi maltrataţi în familii, dar şi bătrânii aflaţi la ananghie. Uneori însă, deşi îşi doreşte să ajute, este pus la zid chiar de către cei pe care îşi doreşte să-i scoată la liman. Cărbunari, satul aflat la doar 20 km de Iaşi, arată ca în Evul Mediu, cu noroiul cât roţile de tractor. Aici, dramele oamenilor care trăiesc de pe o zi pe alta, departe de civilizaţie, pare că nu interesează pe nimeni.

Tocmai din acest motiv, „Ziarul de Iaşi“ face apel la cei cu posibilităţi să meargă în sat şi să ajute cu orice pot aceşti oameni bătuţi de soartă: vă vor mulţumi chiar şi pentru o pâine.