Cel mai iubit dintre decani

Dar profesorul Cezar Oprişan este unul dintre puţinii oameni pe care îi cunosc ce a ţinut la mine, ca jurnalist, înainte să mă cunoască personal. Care m-a respectat pentru meseria mea înainte să mă vadă vreodată şi care m-a respectat şi mai târziu, când ce scriam putea foarte uşor să nu îi fie pe plac. Auzisem câteva lucruri despre el înainte să îl cunosc personal ce păreau de domeniul fantasticului şi le-am pus pe seama vervei ultra-subiectiviste a interlocutorului. Cum să îi cred când mă uit de atâţia ani în universităţi şi văd din partea profesorilor cel mult o reţinere politicoasă faţă de studenţi? Cum să crezi că există un om care-şi dedică cariera studenţilor şi dincolo de cursuri şi laboratoare? Care stătea ore în şir să vorbească cu ei după ce îşi termina programul? Pe domnul profesor Oprişan îl găseai printre cei 10-15 spectatori la evenimentele minore studenţeşti, în primele rânduri la spectacolele mari şi întotdeauna la sfârşit, în culise. Lucrurile astea au început dinainte ca el să fie prodecan, au continuat şi în cei opt ani cât a fost decan şi mai târziu, cât a fost prorector. N-ai cum să nu zâmbeşti când îl vezi în tribune la finala campionatului de fotbal între cămine, în mijlocul săptămânii, la aproape 10 noaptea.

Domnul profesor a fost pe punctul să refuze funcţia de prorector al Universităţii Tehnice „Gheorghe Asachi“ în 2016, cea mai importantă funcţie pe care poţi fi numit într-o universitate. Nu a refuzat-o fiindcă nu voia să se implice, că a fost o viaţă aproape de Politehnică, ci pentru că îi venea greu să se despartă de colectivul pe care-l formase la Facultatea de Mecanică. Atunci am auzit prima dată când i-a spus cineva „cel mai iubit decan“ şi i-am auzit pe studenţi glumind că devine primul decan din istoria universităţii pe care voiau până şi secretarele să îl păstreze.

Mulţi au profitat de bunătatea şi indulgenţa lui, că nu erau trăsături pe care le rezerva exclusiv studenţilor. Au crezut că pot să îi forţeze mâna, să îl înduioşeze să le mai dea o şansă. Mulţi au şi reuşit, fiindcă nu l-am văzut vreodată pe domnul profesor să facă politică sau poliţie universitară. Alegea să creadă în oameni, în a le da a doua şansă. Şi cred că asta l-a ajutat de multe ori să doarmă mult mai liniştit noaptea, când nu-l ţineau treaz alte frământări cu care s-a luptat. Mult mai uşor decât noi justiţiarii, colericii, războinicii, veşnicii nemulţumiţi.

Domnul profesor a murit marţi dimineaţă, 11 septembrie, când din inima pe care o împărţea cu atât de multă uşurinţă tuturor nu a mai rămas destul şi pentru el. Iaşul a pierdut mulţi profesori luminaţi, deschizători de drumuri, intelectuali ce-şi vor găsi locul în cărţile de istorie scrise peste sute de ani, dar afirm cu tărie că nu a existat o pierdere mai mare în Politehnica ieşeană şi în mediul universitar din Iaşi decât cea a profesorului Cezar Oprişan. Fiindcă Iaşul a demonstrat ani la rândul că bazinul de inteligenţă şi determinare se reîmprospătează, dar bunătatea, compasiunea şi înţelepciunea pe care le-am pierdut odată cu profesorul Oprişan nu cred că o să le mai recapătăm vreodată. E genul de resursă care se epuizează văzând cu ochii şi, în momentul în care o să dispară de tot, n-o mai recuperăm, că nu mai avem de la cine să o învăţăm. Nu ştiu dacă domnul profesor a plecat cu regrete, dar eu ştiu că am rămas cu unul. Regret cu adevărat că nu i-am spus lucrurile astea în timpul vieţii pentru că, aşa cum se întâmplă cu mulţi oameni buni, nu primesc înapoi nici jumătate din ce oferă. Rămas bun!