Cu moș Ahile la Crama Dacilor

„Pe acest loc de pe strada Trompetelor nr. 1, s-a aflat casa în care s-a născut marele actor al poporului român, Miluță Gheorghiu, n. 2 octombrie 1897, d. 10 octombrie 1971.” O informație scurtă și concludentă. Plăcuța memorială se află amplasată pe un stâlp de beton placat cu piatră ce mărginește două proprietăți, mai exact, două vile de pe strada Trompetelor, din cartierul Tătărași. Una impozantă, cu un mesteacăn și un stejar în curte. Alta, un pic mai modestă, cu garaj și un scrânciob în spate, ce se leagănă și atunci când bate vântul, și atunci când nu bate, impulsionat, probabil, de o energie ce vine din eter, legată de amintirile marelui actor care a interpretat-o magistral la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași pe coana Chirița…

Miluță Gheorghiu a fost și a rămas o legendă a Iașilor. Deși s-a stins din viață în urmă cu 53 de ani, amintirea lui a rămas vie în memoria ieșenilor. „Miluţă este Comediantul cu care ieşenii se mândresc, aşa cum se mândresc cu statuia lui Cuza-Vodă din Piaţa Unirii ori cu Teiul lui Eminescu din Copou”, scria doamna Sorina Bălănescu, într-un text dedicat acestui mare actor al scenei ieșene. „Miluţă este Chiriţa, iar Chiriţa este opera lui Alecsandri şi a lui Miluţă. Pe din două!”, conchidea Sorina Bălănescu.

Prea puțini știu însă că Miluță Gheorghiu n-a interpretat doar rolul Chiriței, ci a interpretat cu același talent diferite personaje caragialiene, shakespeariene, precum și roluri din Schiller sau Brecht ș.a., în spectacole de dramă, de revistă, operetă, vodeviluri, dar și filme, alături de alți monștri sacri ai Naționalului ieșean, cum ar fi Constantin Ramadan, Margareta Baciu şi Jenny Argeşanu, Ion Sava, „traversând epocile, genurile şi stilurile cu fabulos talent, prezență de spirit şi curaj”. Rolul Chiriței le-a eclipsat însă pe toate, Miluță Gheorghiu devenind prizonierul lui.

Zilele acestea trecând prin dreptul plăcuței memoriale, mi-am amintit de o întâmplare legată de biografia marelui actor, întâmplare pe care mi-a povestit-o, cu mult haz, un nonagenar simpatic și încă verde, un anume moș Sile, poreclit Ahile, care-și pierde vremea, delectându-se cu câte o țuiculiță, la Crama Dacilor, alături de alți mușterii ceva mai tineri decât el, cărora le povestește fel de fel de întâmplări din lumea atât de magică și înșelătoare a scenei. Pe Miluță Gheorghiu, moș Sile l-a cunoscut mai mult din auzite, deși, după cum spune el, prin anii șaizeci, a avut onoarea să-i pudreze peruca înainte de spectacol. Căci, moș Sile spune și despre el fel de fel de povești, precum că ar fi lucrat ca grimeur sau chiar sufleor la teatru, însă mușterii de la Cramă, sceptici de felul lor, atunci când poposesc venind de la cimitir, preferă să-și înece amarul cu țuică sau cu vin, luându-l drept palavragiu, care și-a trăit traiul și și-a mâncat mălaiul cu vârf și îndesat. Că o fi lucrat sau nu la teatru, asta pentru ei contează mai puțin. E posibil să fi fost și grimeur, dar mai degrabă la vreun spital sau morgă, decât la Național.

Dar iată și una dintre poveștile lui despre Miluță Ghoerghiu:

– Îl cunoșteam însă de mult timp, de pe vremea lui Pazvante, când strada Ispirescu se numea strada Plăcerilor, și pe când strada Fulger, ce se intersectează cu Trompetelor, se numea tot Fulger, și Trompetelor, tot Trompetelor. O perioadă Miluță a stat în Tătărași, apoi s-a mutat undeva într-un alt cartier. Poate în Țicău sau în altă parte. Dar, din când în când, mai ales când avea câte un spectacol și apoi poposea pe la crâșmă până mult după miezul nopții, la tot felul de chermeze ce durau câteva zile, în loc să se ducă acasă, venea tot în Tătărași, pe strada Trompetelor. Și nu venea oricum, ci pe șapte cărări. Cele șapte cărări urmau însă linia de tramvai, ce pleacă din Piața Unirii, trecea prin Cucu, coboară spre stația Pădurii, și apoi urcă dealul Tătărașilor, pe undeva pe lângă Baș Ceauș. Miluță mergea pe mijlocul străzii, cântând tot felul de vodeviluri și cuplete deocheate. Se oprea, din când în când, și recita diferite pasaje din Chirița. Era un deliciu să-i auzi vocea ușor pițigăiată și plină de năduf, însoțită de sughițuri, acompaniate de pașii ce se împleticeau pe caldarâm. Înțelegeți, domnilor, sau nu înțelegeți? și-a continuat moș Ahile spiciul, dând o cinzeacă de rachiu pe gât. Ce epocă, ce oameni! Marii actori erau ca niște zei. Lumea îi adula. Și-i protejau și autoritățile. Parcă nici nu conta regimul, căci toate aceste lucruri se petreceau în plin proletcultism, în epoca lui Dej. Iașii arătau cu totul altfel decât azi. Și, bineînțeles, Târgu Cucu, și Podu de Fier, și zona Tătărași. Nu era numai propagandă, ci și veselie cât încape. Actorii petreceau. Așijderea și scriitorii, și artiștii plastici. Aveau locurilor lor unde organizau tot felul de chermeze, acompaniindu-și petrecerile cu lăutari și dame de consum, îmbrăcate destul de țipător, ce dansau pe mese mazuri, tangouri și menuete într-un ritm atât de ațâțător, încât, oricât de precaut ai fi încercat să fii, tot te duceai cu ele după boschet. Venind spre Tătărași, de la astfel de case de petreceri, ascunse în mijlocul unor mahalale, actorii poposeau la cârciuma Zoiosul din Tg. Cucu, iar când aceasta își închidea porțile, o porneau târâș-grăpiș, fiecare spre casa lui. Uneori se rătăceau și nimereau în alte case. Miluță, desigur, nu făcea excepție. Coborând spre Baș Ceauș, pașii i se împleticeau pe linia de tramvai. Căci, Miluță nu obișnuia să meargă pe trotuar – de altfel, trotuarele erau destul de înguste în această zonă –, ci mergea pe mijlocul străzii. Când începea urcușul, actorul simțea că-l lasă puterile. Mai făcea câțiva pași ținându-și cu greu echilibrul, apoi se așeza pe mijlocul liniei de tramvai, ca să-și tragă un pic sufletul. Nu adormea. Deși nu mai era chiar tânăr, ținea la băutură. Stătea așa, într-o stare tulbure, cântând, până când venea tramvaiul de serviciu. Auzind zdrăngănitul roților, actorul nu se speria. Scoțându-și pălăria, fără să întoarcă capul în direcția de unde venea vehiculul, îi făcea semne vatmanului să oprească. Vatmanii îl cunoșteau și opreau tramvaiul la câțiva metri de el. Întâi îl claxonau de mai multe ori, dar actorul se făcea că nu aude clopoțelul tramvaiului, continuând să-și agite pălăria la lumina becurilor chioare alungând roiuri de țânțari și fluturi ce se învârteau în jurul scăfârliei lui. În cele din urmă, vatmanii coborau și salutându-l cu respect, îl pofteau să urce în vehicul. Pe atunci tramvaiele, chiar și cele de noapte, aveau și câte o taxatoare, ce aducea adesea cu Chirița. Urcându-se în tramvai, Miluță se prefăcea că vrea să cumpere bilet. Taxatoarea însă refuza banii, drept pentru care Miluță o pupa pe lobul urechii stângi. La coborâre, îi pupa celălalt lob. Ăsta era Miluță. Un gentelman desăvârșit. Pentru serviciul oferit, îl răsplătea, desigur și pe vatman. Cu puțin înainte de coborâre în stația Piața Chirilă, venea cu pași furișați în spatele vatmanului și îi lipea de frunte, ținându-și ochii larg deschiși, o bancnotă de 50 de lei. Oprind tramvaiul în stație, vatmanul îl ajuta să coboare, dar actorul se împotrivea. „Coana Chirița, zicea el, poate coborî și singură din vagon.” Și spunând aceasta, Miluță cobora destul de vioi în stație, după care ocolind prin față tramvaiul, cotea după colțul pieței, luând-o încetișor pe strada Plăcerilor.

– Ehei, aici e aici, exclamau câțiva mușterii, stârnindu-l pe moș Ahile să spună povestea mai departe, împănând-o cu amănunte cât mai picante, despre actorul Miluță Gheorghiu, pe care moș Ahile nu știu dacă-l cunoscuse sau nu.

– Nu-i așa, întrebă cineva ridicând un țoi de țuică peste capul mușteriilor, că Miluță, în loc să se ducă acasă, poposea pe la câte o cocotă pomădată și pudrată?

– Ba nu poposea deloc, răbufnea bătrânelul. Miluță era sătul de cocotele de la teatru și de la operă – erau acolo și o mulțime de balerine, dar și prim soliste care-și dădeau mereu ochii peste cap solfegiind la repetiții pe holuri și-n cabine –, ca să se încurce cu damele ușoare de pe strada Plăcerilor, stradă care chiar dacă între timp s-a transformat în Ispirescu, mai miroase câteodată a pomadă și parfum destul de ieftin. Mai degrabă am putea spune, adăugă el, Miluță al nostru se lăsa curtat, dar se ferea să treacă pragul vreunei sirene cu buze mari, rujate, și sâni enormi acoperiți de șiraguri de mărgele. Ispita era mare, și chiar dacă el se ferea de mulțimea de Chirițe ce-și mișcau buricul și șoldurile acoperite de perdele, Chirițele îi trimiteau din urmă, ca pe niște balonașe colorate de săpun, oftaturi dulci, însoțite de bezele. Ba mai mult decât atât, conchidea bătrânul, câte una i se agăța de gât și nu-l lăsa din brațe, până când Miluță nu-și golea pe jumătate portmoneul. De pe strada Plăcerilor, Miluță ieșea întotdeauna șifonat, cu gulerul descheiat și cravata smulsă, cu gâtul și obrajii acoperiți de ruj, dar treaz, treaz-trezuț, așa încât zorile îl găseau mereu pus pe șotii și în mare vervă. Scăpând viu și nevătămat de cocotele de pe strada Plăcerilor, marele actor o cotea pe Fulger, strângând sub braț un buchet de flori, îndreptându-se spre casa unde văzuse lumina zilei și unde își petrecuse copilăria și adolescența.

– Și ce s-a ales din casa lui de pe strada Trompetelor?

– A rămas doar amintirea: praful și pulberea, cum rămân din toate deșertăciunile de pe lume, răspundea bătrânelul…

– Dar vechile tramvaie cum arătau?

– Ca niște cutiuțe de chibrituri, răspundea bătrânelul. O vată de zahăr, dulciuri și rachiu…

Nichita Danilov este scriitor și publicist