Întâmpinarea. Sărbători în Lumină!

Cum întâmpinam, în copilărie, Paştele? Mai întâi era vestea. Pe la mijloc de martie, doar ce-i auzeam pe mama, pe tata şoşotind: Ei, de-acum trebuie să ne pregătim de Paşti… Îşi făceau planuri, stabileau ce şi cum… Peste chipurile lor trecea o undă de bucurie şi una de îngrijorare. Prima grijă era curăţenia generală, grijitul casei. Asta însemna spoit şi văruit, pe dinăuntru, şi pe dinafară, treabă grea, migăloasă, care cădea mai ales în sarcina mamei şi-a fetelor. Tata şi băieţii trebuiau să aducă materialul, lutul, varul, sineala (un colorant albăstrui) şi să le prepare. Să nu vă imaginaţi că în casă aveam duşumea, pardoseală! Astea erau doar pe la vechile case boiereşti, la biserică, la şcoală, la căminul cultural. Nici cei mai gospodari oameni din sat – între care aş zice că se afla şi tata – nu-şi permiteau sau pur şi simplu nu intra în obiceiul locului să-şi pardosească odăile. Pardoseala, la noi, era de lut, un lut galben, adus de la Râpă (aproape fiecare aşezare, nu doar Iaşul, are o Rîpa Galbenă…), loc nu lipsit de primejdia surpării peste cel care se aventura prin hrube, să scoată cel mai bun lut. (Doar ce auzeai că peste a lui Cutare a căzut malu’…) Începea lipitul, apoi feţuitul (aceste cuvinte cred că nu le-am mai folosit de peste o jumătate de veac…). Femeile (rude, vecine) se ajutau între ele: totul era astfel chibzuit, încât treaba să fie mântuită până a intra în Săptămâna Mare, când îşi luau o clipă de răgaz, înaintea ultimei încercări. – Ai dat două varuri?- Ei, cum să nu dau, tu, Jâniţă?! (Jâniţa/ Jeniţa, de la Eugenia, era mama.) – Cu sâneală? – Cu sâneală, tu… – Da’ brâu ai tras? – Cum să nu trag brâu?!, se minuna cea interogată. Brâul era, la cele mai pricepute femei, o mică operă de artă, făcea diferenţa între gospodine: un brâu tras perfect, fără cea mai mică abatere, fără pete sau diferenţe de culoare presupunea măiestrie şi răbdare.

Toată treaba dura două-trei săptămâni (depindea şi de starea vremii). Noi, copiii, mai ajutam, mai încurcam, oricum, ne simţeam bine în acea forfotă generală.

Ultima încercare era coptul. Deodată totul se liniştea şi căpăta o anume solemnitate. Făina de grâu era coborâtă din pod, sau adusă din odaia cea mare, să stea la temperatura camerei. N-aveam voie să lăsăm, cumva, uşa deschisă, să facem curent, ce, vreţi să nu crească cozonacii?!, ne interoga, retoric, mama. Ei, cum să vrem aşa ceva?! Tot postul mare visasem cozonaci, iar când se termina frământatul și începea coptul, când din cuptor veneau efluvii contropitoare de arome, salivam şi-nghiţeam în sec. După ce cozonacii erau scoşi, întinşi pe masă şi daţi repede cu un pămătuf muiat în ulei, ca să strălucească, ne sticleau şi nouă ochii de poftă… Ei, nici chiar aşa, exagerez un pic, ca să dau palpit naraţiunii. Adevăru-i că eram astfel învăţaţi, încât ne puneam, fără prea mare efort, poftele-n cui. Şi nu palma sau varga (deşi nu lipseau nici astea) ne făceau să ne abţinem, cât mai ales o invocare cu efecte magice, nedesluşite de noi: Păcat, e mare păcat! Se supără Doamne-Doamne…

Cum să-l superi pe Doamne-Doamne?! Părinţii mei erau credincioşi, fără a fi habotnici: seara spuneam împreună, ca într-o mărturisire de dragoste, Tatăl nostru şi Crezul. La început, doar îi îngânam pe cei mari, dar, pe măsură ce creşteam, le-am învăţat pe de rost, rugăciunile, şi le rosteam noi înşine. Ne făceam cruce, înainte şi după masă… Rareori mergeam la biserică, tata era mereu pe drumuri, mama era mereu bolnavă. Biserica era mai ales în casă şi-n noi.

Sfinţirea bucatelor îi revenea, dintotdeauna, tatei. Cozonacii, pasca, ouăle roşii, învelite în pânză de in, ca nişte pruncuţi pregătiţi de botez, erau puse într-un coş sau într-un paner încăpător, cu care tata pleca, seara târziu, în Sâmbăta Mare, la biserică. Începea o altă aşteptare, ne străduiam să n-adormim dar, până la urmă, somnul ne biruia, deşi ne mişunau şoriceii poftei prin burtă… Nu eram flămânzi, ci doar sătui de cartofi-fasole-varză, de turte coapte pe plită sau prăjite-n ulei, cu care ne desfătasem în nesfârşitele zile ale postului. Iar sfinţirea dura până-n zori, câteodată până dimineaţa târziu, că Iacobeniul natal e sat mare – cel mai mare din comună – şi doar o singură biserică. Între somn şi trezie, doar ce auzeam vocea tatei: Hristos a Înviat! Era ca o dezlegare de taine şi de… interdicţii. Repede ne sculam (fără mofturi şi tergiversări, ca-n alte zile) şi ne înşiruiam la spălat mâinile şi faţa. Cu apă în care se punea obligatoriu un ou roşu şi-un bănuţ – să avem, adică, mereu obrajii îmbujoraţi (de sănătate), s-avem noroc…

Învierea regenera întreaga comunitate, o făcea, parcă, mai solidară, mai rezistentă la vicisitudini. De-acum, timp de 40 de zile, până la Înălţare, în loc de bineţele obişnuite, oamenii se întâmpinau şi-şi împărtășeau unul altuia marea veste: Hristos a Înviat! Cuvinte care aveau încărcătura certitudinii. De-acasă până la şcoală, şi îndărăt, rosteam această formulă sacră de zeci de ori, iar oamenii, cunoscuţi sau necunoscuţi, bătrâni sau tineri, îmi răspundeau cu bucurie: Adevărat a Înviat! Şi eu mă bucuram de bucuria lor. Era ca o taină mărturisită, chiar dacă semnificaţiile se învălmăşau în mintea mea de copil. Şi asta întrucât la şcoală ni se spunea altceva, apăruse un mânuitor, tovarăşul Stalin, al cărui chip, cocoţat pe peretele clasei, trebuia să-l întâmpinăm c-un salut voios de pionier! Tata îi spunea: Anticristul, Tartorul, Talpa iadului, dar la şcoală era: Părintele popoarelor, Tătucul, Marele Conducător. Toată copilărimea, în cei peste 40 de ani de comunism, a crescut, s-a format între aceste extreme: credinţa, pe care ţi-o dădea familia, şi necredinţa – pe care încerca să ţi-o inculce şcoala. A fost o încercare, o frustrare şi-o pătimire a câtorva generaţii, din care s-ar putea spune că cei mai puternici în credinţa lor au supravieţuit. Totodată, a fost o nouă, mereu reluată, pătimire a Mântuitorului, din care a ieşit – cum e şi firesc – biruitor. Ca într-un cântecel copilăresc, pe care l-am auzit, cândva, într-o poiană, în Munții Apuseni: Câte flori/ pe deal în sus,/ coroniţă/ lui Iisus./ Şi câţi spini,/ să i te-nchini.

Nicolae Turtureanu este poet şi publicist, director-fondator al revistei „Cronica veche”