Un strălucit matematician plecat de la Iaşi, ajuns profesor în SUA la numai 24 ani, s-a întors acasă de la Berkeley. „Eu cu bunica am început”. Povestea lui Daniel Tătaru

„Acum 33 de ani, cam pe vremea asta, se desfăşura în Facultatea de Matematică examenul de diplomă al promoţiei 1990, din care făcea parte şi domnul profesor Daniel Tătaru, unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai şcolii matematice ieşene”, şi-a început cuvântarea de elogiere a noului Doctor Honoris Causa al Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, decanul Facultăţii de Matematică, prof. Răzvan Liţcanu.

“Am aplicat pentru programul de doctorat în America la câteva zile după Revoluţie şi am ajuns, pe parcursul anilor, la mai multe universităţi din America. Acum sunt în California, la Berkeley, de 23 de ani”, avea să mărturisească în faţa jurnaliştilor elogiatul absolvent al Facultăţii de Matematică din Iaşi.

Născut în Buhuși (județul Bacău) și crescut în Piatra Neamţ, unde şi-a terminat studiile liceale, Daniel Tătaru impresiona încă din vremea liceului, ca participant constant la Olimpiada Naţională de Matematică, între anii 1982 – 1985, de la care s-a întors trei ani la rând cu premiul întâi şi în primul an cu un premiu special. Selecţionarea sa în lotul naţional şi participarea la două ediţii ale Olimpiadei Internaţionale au avut ca rezultat obţinerea pentru România a două medalii de aur şi locul I absolut, cu punctajul maxim (în 1984 în Cehoslovacia şi în 1985 în Finlanda).

„Cum poate fi stimulat apetitul unui copil pentru matematică? Prin şah, prin meditaţii, prin bridge?”, l-am întrebat pe Doctor Honoris Causa Daniel Tătaru, ştiind de pasiunea sa pentru bridge, un joc de cărţi complex şi strategic, care necesită gândire logică, planificare şi colaborare între partenerii de echipă. “Bănuiesc că trebuie să existe oareşce aptitudini, dar după aceea este şi ceva foarte personal. Să existe persoana din familie cu interesul potrivit, să existe profesorul cu abilităţile necesare… Bridge-ul este un pic addictive, poate nu este cea mai bună idee, asta o spun ca jucător de bridge. Evident, este extrem de important ca, dacă există o pasiune pentru matematică, să fie întreţinută şi să existe oportunităţi. Pe mine m-au ajutat foarte mult olimpiadele, de exemplu. E un cadru competitiv, în care eşti stimulat, vrei să câştigi, vrei să devii din ce în ce mai bun, şi atunci munceşti mult şi te pregăteşti pentru asta. Dar am avut şi bunica, profesoară de matematică în gimnaziu, şi cu ea am început”.

Facultatea de Matematică a absolvit-o la Iaşi, ca şef de promoţie, cu media generală 10.00. Şi-a făcut doctoratul în SUA, University of Virginia, în doi ani în loc de cinci. La 24 de ani devenea direct profesor la Universitatea americană Northwestern, din Illinois. Studiile post-doctorale le-a făcut la o altă universitatea prestigioasă, Princeton University. “Poate cea mai prestigioasă instituţie dedicată cercetării”, a subliniat decanul Facultăţii de Matematică, în elogiul adus lui Daniel Tătaru.  Din 2001 este profesor la Universitatea Berkeley, California. În 2002, pentru contribuţii deosebite în Analiza Matematică, i s-a acordat Premiul Bocher al Societăţii Americane de Matematică, un premiu de mare valoare care se acordă o dată la trei ani. L-au primit somități în matematică, începând cu George David Birkhoff (1923) sau Norbert Wiener (1933)

Au fost perfecţiunea, notele de 10, găsirea soluţiei, scopul final pe care l-a urmărit pe parcursul său?, l-am chestionat pe matematicianul cu care se mândreşte cea mai veche universitate din România. “Nu a fost niciodată un scop în sine perfecţiunea, nota 10, sau un anume premiu. Toate acestea contează mai mult ca o validare. Am întâlnit însă şi oameni pentru care ăsta era obiectivul. Eu cred că munca, cercetarea ar trebui să aibă prioritate, nu ce premiu o să iei. Contează mai mult drumul, nu destinaţia. Iar destinaţia, în cercetare, nu o ştii niciodată. Când găseşti nişte probleme, lucrezi la ele. Dacă ştiai de la început unde o să ajungi, poate că problema nu mai era atât de interesantă. Problemele interesante sunt acelea unde nu ştii unde ai să ajungi, şi afli”, a explicat prof. Daniel Tătaru.

Laudatio (elogierea) adusă absolventului de matematică de la Iaşi s-a încheiat cu menţionarea unor rezultate inovatoare şi de mare anvergură obţinute de acesta, minute întregi în care, pentru cineva care nu a studiat matematica, părea că se vorbeşte într-o altă limbă. De exemplu, “a rezolvat problema Calderon privind recuperarea conductivităţii în interiorul unui obiect prin măsurători la frontiera acestuia, în condiţii simple de regularitate Lipschitz”, sau “a studiat modele neliniare de propagare a undelor, dezvoltând tehnici de analiză în spaţiul fazelor şi de analiză a pachetelor de unde, în ipoteze de regularitate optimală sau aproape optimală pentru datele iniţiale”, „a demonstrat legea lui Price (1972) privind descreşterea undelor în spaţii similare varietăţilor spaţiu-timp asociate găurilor negre” etc.

“(…) Prin dispoziţia Senatului Universităţii, am hotărât să se acorde titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi domnului profesor universitar doctor Daniel Ioan Tătaru, de la Universitatea Berkeley din California, Statele Unite ale Americii, membru al Academiei Americane de Artă şi Ştiinţă. Ca semn al recunoaşterii academice pentru succesele remarcabile din domeniul matematicii, pentru rezultatele şi contribuţiile profunde, inovatoare şi de mare anvergură referitoare la unele clase de ecuaţii diferenţiale şi aplicaţii ale acestora, pentru excelenţa reprezentării şcolii ieşene de matematică”, a anunţat în continuare rectorul Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi, prof. univ. dr. Tudorel Toader, care l-a invitat pe noul Doctor Honoris Causa din Iaşi să îşi prezinte cercetările.  

“Sunt foarte onorat pentru acest titlu, de Doctor Honoris Causa. Sunt şi foarte emoţionat. M-am gândit ce să vă spun şi m-am panicat puţin, pentru că m-am întrebat cum pot să vă descriu eu în 30 de minute toată cercetarea pe care o fac. Şi am ajuns la concluzia că nu am cum, aşa încât am ales câteva lucruri. Cercetarea mea se învârte în jurul subiectului acesta care se cheamă «ecuații cu derivate parțiale» (…) Ecuaţiile pe care le studiem descriu foarte multe fenomene: ecuaţiile staţionare descriu configuraţiile de echilibru pentru sisteme fizice, ecuaţiile de evoluţie descriu evoluţia unui sistem fizic, descriu diferite fenomene fizice, difuzia, care se numeşte şi ecuaţia căldurii, care poate să descrie cum se combină două lichide, de exemplu. Ecuaţiile undelor, care modelează propagarea undelor. (…) Pentru toate ecuaţiile acestea pe care le studiem sunt foarte multe probleme interesante, din care am enumerat numai câteva aici: existenţa şi unicitatea soluţiilor, regularitatea şi, apoi, să înţelegem nu numai cum se comportă soluţiile acestea pe termen scurt sau pe termen lung, dar şi cum putem să le socotim numeric”.

Ce avea să urmeze a convins, probabil, pe mulţi sceptici să se “convertească” la matematică: “Vreau să vă spun despre câteva genuri de probleme la care am lucrat de-a lungul timpului. Problema despre care este vorba aici este problema ecuaţiei valurilor”, a spus prof. Tătaru, arătând spre o fotografie cu valuri mai mici şi mai mari, apoi spre una cu o picătură care cade într-o cantitate mai mare de apă şi apoi către o alta, cu valuri liniare, care păreau la prima vedere nişte storuri pentru umbrire, fotografiate pe diagonală.

Acolo unde însă cei mai puţin pregătiţi la matematică vedeau valuri şi se gândeau, într-o zi caniculară de iunie, la vacanţă şi la umbră, Daniel Tătaru vedea ecuaţii: „Altă poză e aceasta, în care vedeţi o picătură care cade în apă şi generează nişte unde, nişte valuri. Şi aici e o poză care prezintă o structură periodică de valuri care se propagă pe o distanţă foarte mare. Ce ne interesează este cum se mişcă suprafaţa apei, şi factorul principal este gravitaţia, care mişcă suprafaţa apei. Dar sunt şi alţi factori. De exemplu capilaritatea. Poza pare complexă, dacă vă uitaţi la valuri. Dar, de fapt, se văd mai multe niveluri de structură. Se văd nişte valuri mai lungi. E un val care arată aproape ca una din acele structuri periodice de mai înainte, care sunt generate de gravitaţie şi, dacă vă uitaţi pe suprafaţa apei, vedeţi şi nişte structuri foarte mici. Acelea sunt generate de forţa de capilaritate. Aceste două forţe care interacţionează, guvernează diferite scări pe care se mişcă valurile. Genul de probleme pe care le-am lucrat aici au de-a face cu propagarea acestor valuri pe termen lung, cu stabilitatea acestor soluţii speciale”.

„Sunteţi un om care caută probleme?”, l-am întrebat după ceremonie, încă sub impresia modului diferit al modului de a vedea lumea. Sau valurile, în cazul prezentat în Aula Magna a Universităţii, acolo unde a avut loc ceremonia de acordare a titlului de Doctor Honoris Causa. “Sunt. Până la un punct”, mi-a confirmat prof. Daniel Tătaru, care a continuat: „Şi după acel punct sunt şi un om care generează probleme. (n.r.: se referă strict la probleme de matematică). Pe măsură ce ştii mai multe, îţi dai seama că, uite, sunt nişte întrebări care ar fi foarte interesante. Sunt nişte rezultate care îmi poartă numele, sunt nişte metode care îmi poartă numele, dar nu cred că este vreo problemă care îmi poartă numele”.

După ceremonia de acordare a titlului, prof. Daniel Tătaru a mărturisit, pentru Ziarul de Iaşi, că nu vede ChatGPT ca o ameninţare pentru matematicieni, e convins că şcoala românească este în continuare puternică şi poate tocmai pentru că a ales să îşi construiască o carieră în SUA imediat după Revoluţie, apreciază foarte mult libertatea pe care a găsit-o în matematică:

• „Clar, o chestie pe care o apreciez ca matematician este că am libertatea absolută să îmi aleg problemele la care lucrez, să îmi aleg studenţii, să îmi aleg colaboratorii, şi ca îmi plac problemele la care lucrez”.
• „ChatGPT nu constituie deocamdată o ameninţare pentru matematicieni. Cum văd eu perspectiva este că, cel puţin iniţial, instrumente de genul ChatGPT ar putea să ne ajute cu sarcini să zicem mai de rutină din munca noastră, dar poate nu cu miezul cercetării. Dar cine ştie ce aduce viitorul?”
• „Mai are Iaşul şi România o şcoală de matematică? Absolut, absolut. Şi am văzut asta de-a lungul timpului, am avut mai mulţi studenţi venind de la Iaşi, foarte bine pregătiţi, gata de cercetare, gata de standardele de acolo. Eu sunt în miezul problemei şi îmi este mai greu să fac comparaţia între generaţia mea şi altă generaţie. Dar studenţii care vin din România sunt în continuare foarte buni, foarte bine pregătiţi. Dar cei care ajung să facă un doctorat sunt vârfurile unei generaţii, stadiu în care este nevoie de foarte multă iniţiativă şi motivaţie personală”.
• „Ce ar putea împrumuta şcoala românească de la cea americană? O chestie pe care o apreciez la şcoala americană este flexibilitatea. Flexibilitatea în ce cursuri se oferă, în ce cursuri alege studentul să urmeze. Întotdeauna există posibilitatea alegerii, nu există o alegere universală, dar există un nivel mai ridicat de opţiuni. Metodele de predare sunt la latitudinea profesorului. Şi în America, acelaşi curs poate să fie predat bine, sau poate să fie predat prost. Eu predau un curs. Nu îmi spune nimeni cum să îl predau, este la latitudinea mea. Şi o chestie pe care o apreciez acolo, o diferenţă majoră faţă de sistemele europene, este că mereu predau altceva. Şi, în mare, cam eu îmi aleg ce vreau să predau. Rar se întâmplă să predau doi ani acelaşi curs. Şi chiar dacă predau acelaşi curs, a doua oară îl predau complet diferit”.

Iar pentru că se apropie perioada admiterii la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, l-am întrebat pe absolventul ieşean de matematică, actualmente profesor la Berkeley, California, ce i-ar sfătui pe candidaţii care nu sunt încă hotărâţi dacă să se înscrie la facultatea de Matematică, la Informatică sau la orice altă facultate în care poate studia în continuare matematica.

“Cuvântul important aici e «să aleag㻓, spune hotărât prof. Daniel Tataru. “Alegi ce-ţi place, dar şi gândindu-te cum ar putea arăta cariera ta după aceea. În matematică sunt mai multe feluri de carieră, cea academică, aşa cum am făcut eu, există alternativa de a face chestii mai aplicate, caz în care se poate ajunge la companii care generează produse, există posibilitatea să ajungă în domeniul Finanţelor. Doi dintre studenţii mei, cărora nu le-a plăcut niciodată să predea, sunt în Finanţe. Matematica este peste tot, este în fizică, este în chimie, este în toată tehnologia asta care se dezvoltă acum cu zborurile spaţiale.  E o grămadă de matematică acolo…”