A vedea, a privi, a înţelege

Dacă la început povestea se desfăşoară în faţa spectatorului, ulterior actorii sunt reconvertiţi în mijlocitorii unei experienţe, căreia nu i te poţi sustrage, fiind captat de iureşul ei. După ce, în prima parte, proiecţiile video şi jocul teatral al actorilor frapaseră vizual publicul, în cea de-a două parte, sala este asediată şi prinsă în miezul poveştii. Lucrurile despre care afli că se petrec constituie povestea, iar aceasta e dublată prin mirosuri, lovituri în scaun, zgomote, umbre în mişcare întrezărite prin legătura neagră ce îţi acoperă ochii. Conştientizarea poveştii ca atare exclude posibilitatea ca experienţa să devină una traumatică, rămânând la nivelul unui scenariu cu sens. Din când în când, pe parcurs sau la final, survin succinte explicitări teatrale, revenindu-se pentru scurt timp la experienţa vizuală, pentru a puncta o idee sau a sublinia un anumit pasaj la care s-a ajuns.

O întreagă comunitate este lovită de orbirea albă, o epidemie pe care autorităţile încearcă în zadar să o ţină sub control. Cei opt protagonişti ajung în carantină, într-un spaţiu insalubru. Lupta pentru supravieţuire, pentru mâncare, pentru dominare este acerbă. Ca aproape întotdeauna, cei ce nu văd supravieţuiesc mai uşor. Orbirea şi vederea sunt termeni analogi pentru conştiinţă, luciditate sau înţelegere. Povestea e o alegorie. Cu cât o situaţie rămâne neînţeleasă, cu atât e mai simplu pentru cineva să o depăşească. Sondarea profunzimilor lucrurilor îl fac pe om mai nefericit. Soţia doctorului (Andreea Darie) este singura care poate vedea. Ea se dedică ajutării aproapelui. După ce scapă din azilul unde au fost internaţi, cei doi soţi îşi oferă casa ca adăpost colegilor de suferinţă. O microcomunitate profund ataşată de principiul iubirii aproapelui se formează, culminând cu dragostea dintre bărbatul fără un ochi şi femeia uşoară (Cătălin Mîndru, Andreea Enciu), susţinută de adaptarea unui fragment din Cântarea cântărilor. Dezumanizarea şi insalubritatea sunt lăsate în urmă, cei opt comportându-se ca o familie extinsă, extrem de unită. Îi unesc atât catastrofa generală (molima orbirii), cât şi suferinţele prin care au trecut împreună (abuzurile, absenţa posibilităţii de a-şi satisface nevoile de bază, privind hrana, igiena, dar şi nevoile de siguranţă, nevoia de intimitate ş.a). Animalizarea şi abrutizarea în condiţii de viaţă precare conduc la situaţii în care crima, adulterul, diminuarea moralităţii sunt consecinţele directe ale unei vieţi primare.

Regizorul îşi plasează actorii pe scaune înalte, de bar, iar fiecare scenă se desfăşoară dramatic, cu actorii implicaţi în respectivele scene, restul întorcându-se cu spatele, fiind astfel scoşi din roluri. Publicul este aşezat în acelaşi spaţiu cu actorii, înconjurat de pereţi din pânză albă, pe care se proiectează video străzi sau apartamente. Începutul detaliază motoul romanului din Cartea sfaturilor (”Dacă poţi vedea, priveşte…”), spectatorul fiind prins ca într-o plasă de magia proiecţiilor abstracte. Ulterior, cu ochii acoperiţi, va deveni protagonist, fiindu-i solicitate toate simţurile, mai puţin cel vizual. Având imaginaţie şi capacitate de empatizare, spectatorul participă la evenimentele din sală, trecând prin stări contradictorii, dar atât de greu de separat: amuzament-gravitate, dar, mai ales, veselie-tristeţe. Spiritul ludic face cu putinţă aventura fără precedent, la limita dintre uman şi patologic sau dintre umanitate şi animalitate, fără ca gravitatea să stânjenească deloc capacitatea omului de a amuza.

Deşi de vârste diferite şi având experienţe de rol diferite, actorii sunt aduşi la un numitor comun: toţi sunt tineri, dedicaţi, profesionişti. Andreea Darie are compoziţii foarte atent lucrate. Alexandru Dobinciuc este degajat, dar la fel de profesionist. Ancuţa Gutui e dramatică şi serioasă, la fel prezentându-se şi Theodor Ivan. Ovidiu Ivan poate fi provocat de partiturile grave, deşi e mai înclinat înspre comedie şi externalizarea rolurilor. Cătălin Mîndru e şi el înclinat înspre comedie şi improvizaţie, ceea ce nu înseamnă că nu poate susţine partituri intense. Daniel Onoae e, de asemenea, temeinic. Iar Andreea Enciu a evoluat foarte mult, fiind extrem de dinamică şi jucând bine. După ce i-am identificat, odată legaţi la ochi, îi recunoaştem după voce. Vocile lor sunt ferme, pătrunzătoare, convingătoare.       

(Complet alb, scenariul de Ana-Maria Nistor după José Saramago, traducerea: Mioara Caragea, conceptul şi regia: Octavian Jighirgiu, distribuţia: Andreea Darie. Alexandru Dobinciuc, Andreea Enciu, Ancuţa Gutui, Ovidiu Ivan, Theodor Ivan, Cătălin Ştefan Mîndru, Daniel Onoae, voce: Emil Coşeru, muzică şi sound design: Ana Teodora Popa, Teodor Maxim, regie tehnică: Alexandru Amargheoalei, concept video: Andrei Cozlac, asistenţă video: Marian-Mina Mihai, identitate vizuală: Rică Asanache, un proiect finanţat de Primăria Municipiului Iaşi prin Programul Anual de Finanţare Nerambursabilă, destinat proiectelor culturale propuse de organizaţiile nonguvernamentale din Municipiul Iaşi, Sala Mare a Consiliului Local Iaşi, 28 ianuarie 2017) 

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi cronicar de artă teatrală (membru AICT)