Acum şi până…

Mostră de cum se dă – calificat şi fără niciun fel de menajamente – ruşilor, cu tifla. Am descoperit-o prin pasa (de pe Facebook, unde are, oarecum neaşteptat pentru austeritatea preocupărilor sale, o pagină) lui Andrei Ţurcanu, criticul literar. La trecutul său de consilier prezidenţial (dar şi de autor al volumului Sabatul sau noaptea vrăjitoarelor politcii moldoveneşti, culegere de eseuri politice, bune mai ales ca patos şi tensiune a expresivităţii), interesul nu e de mirare. Despre ce-i povestea? Despre cum Rusia şantajează Ucraina să nu semneze Acordul de asociere la Uniunea Europeană. Articolul e de pe http://gazeta.zn.ua/internal/russkiy-plan-osmyslennyy-i-besposchadnyy-_.html – kilometric, dar exhaustiv, cred, sub specia dosarului de moment al raporturilor dintre cei doi coloşi. Cine vrea amănunte aşa-zicând de specialitate relativ la strategia de descurajare a aderării, când ai pâinea şi cuţitul (alias petrolul şi pieţele de desfacere) în mâini, aici le găseşte. Plus un istoric foarte coerent al problemei. N-am mai citit demult texte atât de ample şi concludente (dimensiunea implicând evidente riscuri de redundanţă) – adevărat probatoriu, propoziţie cu propoziţie.

Că Rusia trage de sforile economice pentru a le menţine pe fostele „republici-surori” în sfera sa de influenţă nu e o noutate. Noi am încercat-o pe epidermă proprie, cu vinul mai ales. (Şi mă tem că s-ar putea s-o încercăm şi de o manieră socială, Moscova intenţionând să bage vize pentru moldoveni în cazul în care – memento pentru Leancă! – la Vilnius nu ne vom purta cuviincios. Ce s-ar declanşa ca atare e lesne de prevăzut, mai toată familia de la noi trăind din ajutoarele – în presă li s-a spus prosteşte, printr-o teribilă confuzie din engleză, remitenţe, care înseamnă, vezi DEX-ul, complet altceva, şi însuşi Filat l-a papagalicit în vremea prim-ministeriatului său, neuitat fie duhul Chiriţei – trimise de plecaţii în capitala fostului imperiu.) Noutatea, pe cât înţeleg, e că după ce Merkel a scăpat vorba că detenţia Iuliei Timoşenko nu mai constituie chiar o piedică insurmontabilă pentru asociere, Kremlinul a descoperit, nu fără stupoare, că, de fapt, „pentru prima dată a pierdut războiul informaţional cu Ucraina”. Dar asta e o metaforă simili-diplomatică pentru un adevăr mult mai crunt, relevat prin ricoşeu mondialului orgoliu al muscalilor şi anume că, în chip elementar, cu o şiretenie tipic haholească (un peiorativ doldora de dispreţ, de o desconsiderare groasă chiar, de la ruşi; nu ştiu ce sinonim din română l-ar putea aproxima, pentru că rutean nu spune în sensul acesta mai nimic), au luat ţeapă la vecinii lor. Consideraţi obtuzi şi cam natantoli (strada şi agapele sunt cel mai bun barometru sociologic), ucrainenii i-au avut cu o dexteritate demnă, ai zice, de Machiavelli. „A fost efectuată – scrie ZN, UA – o monitorizare amănunţită a eterului ucrainean şi liderului rus i s-a demonstrat nu numai impresionantul «eşantion» de subiecte ale principalelor canele TV ucrainene despre cât e de rea Uniunea Vamală şi cât de bine îi va fi Ucrainei după semnarea Acordului de asociere cu UE, dar a fost ataşată şi lista proprietarilor acestor canale, precum şi o informaţie detaliată despre afacerile lor şi activitatea economică externă pe direcţia rusească – şi despre Pinciuk, cu conductele sale şi iniţiativele europene de la Ialta, şi despre Poroşenko, ci ciocolatele şi «Bogdanii» săi, care agita personal de pe micul ecran în favoarea asocierii, şi despre Kolomoiski, care a furat în mod obraznic «Ucrtatnaft», şi despre Levockin, Firtaş, Ahmetov, care au inundat Rusia cu produsele lor, dar care au permis canalelor lor să discrediteze Uniunea Vamală, şi despre Familie (este vorba, evident, de preşedintele Ianukovici), care tot îndrugă despre opţiunea europeană, dar doreşte să câştige pe seama fluxurilor petroliere ruseşti – în genere, despre toţi cei care se îngraşă pe socoteala Rusiei şi îi plătesc cu o neagră nerecunoştinţă”.

Nu are rost să înaintăm: e limpede că opţiunea europeană a „străinătăţii apropiate”, cum li se spune la Kremlin fostelor componente ale URSS, e un dulce vis în lipsa unei autentice independenţe economice. Dulce vis? Mă tem că demagogie mai degrabă, câtă vreme Europa nu oferă decât nişte exigenţe (adică tot nişte vocabule, chit că mai sclivisite) în locul unor garanţii palapabile. Nici nu era nevoie de prea multă minte, darămite de careva sofisticată strategie de contracarare: apeşi mai ferm pe patronat (o rană foarte sensibilă, cum se ştie), după care durerea radiază singură, negreşit, până în top. Ruşii sunt anti-mahmureala noastră evropoidă, acum şi până… la măsurile de rigoare.