Adio lumii vechi: despre valoarea muncii

Neîncrederea în partidele mainstream, din ce în ce mai vizibilă în Occident, este şi un simptom al sfârşitului unei lumi. În astfel de momente de graniţă, în care lumea nu s-a schimbat încă, dar nici nu mai poate funcţiona la fel ca până acum, ne e cel mai uşor să constatăm lucrurile pe care le au în comun adversarii politici.

În condiţii normale, ne sar în ochi diferenţele: unii vor (re)sindicalizarea economiei, alţii un capitalism cât mai laissez-faire, unii vor drepturi cât mai mari pentru salariaţi, alţii o libertate cât mai mare pentru angajatori, unii vor politici de combatere a inegalităţilor, alţii pledează pentru dezvoltare economică cu orice preţ – şi aşa mai departe. În funcţie de diferenţele astea, fiecare dintre noi alegem partidul politic care să ne reprezinte. Şi nu vedem ce au în comun aceşti oponenţi, ce anume îi face pe toţi, indiferent de ideologie, să fie reprezentanţii unei anumite epoci.

Dar, cum am spus, în momentele de graniţă, valorile comune ale vechilor combatanţi ies cel mai mult în evidenţă – pentru că tocmai aceste valori comune sunt respinse în numele unei noi lumi care stă să prindă contur.

Una dintre intuiţiile morale împărtăşite de toţi oamenii lumii vechi – fie ei comunişti, socialişti, social-democraţi, creştin-democraţi, conservatori, (neo)liberali sau (neo)nazişti – o intuiţie recunoscută ca validă de întreg spectrul politic, de la extrema stângă la extrema dreaptă, este cea potrivit căreia munca reprezintă o valoare fundamentală.

Când discut despre venitul necondiţionat, de exemplu, prietenii mei socialişti şi prietenii mei libertarieni sunt oripilaţi în egală măsură. Pentru că venitul necondiţionat este un venit care nu este obţinut prin muncă, ci în virtutea simplei existenţe, iar acest lucru le contrazice flagrant intuiţia morală potrivit căreia munca este o valoare fundamentală.

Acum, cu toţii tindem să credem că intuiţiile noastre morale exprimă un fel de adevăr moral etern, dincolo de timp şi spaţiu – deci că regulile morale ale societăţii în care convieţuim sunt cumva imuabile şi universale. Dar această credinţă e demonstrabil falsă: majoritatea intuiţiilor noastre morale sunt locale; ele exprimă „adevăruri” ale unei culturi, ale unui timp istoric, nu adevăruri universale.

Sunt momente în istorie în care membrii unei societăţi încep să se plângă de faptul că „nu mai există morală”. Orice istoric al civilizaţiilor poate identifica nenumărate astfel de momente, de la cel în care elita romană imperială deplângea dispariţia virtuţilor specifice perioadei timpurii a republicii şi până azi, când conservatorii vorbesc din ce în ce mai des de „relativism moral”.

În realitate însă, „morala” nu dispare. Se schimbă doar intuiţiile morale pe baza cărora membrii unei societăţi ajung să convieţuiască. Intuiţiile morale exhibate la nivel social reprezintă indicii importante pentru identificarea unei epoci istorice, deci pentru orice fel de arheologie a civilizaţiei. Recunoaştem o epocă sau alta inclusiv prin sistemul comun de intuiţii morale.

În perioadele de tranziţie, în care vechile intuiţii morale nu mai întrunesc consensul, iar noile intuiţii morale nu au reuşit încă să le înlocuiască pe cele vechi, avem crize politice. De fapt, avem crize de sistem. Azi trăim una din aceste crize, în care reprezentanţii vechiului sistem de intuiţii morale sunt respinşi în bloc de susţinătorii noilor intuiţii pe cale să se transforme în normă.

(Din punctul ăsta de vedere, pentru un spaniol contemporan, de exemplu, PP, PSOE şi Izquierda Unida fac cu toate parte din mainstream, din status quo, chiar dacă între PP şi IU diferenţele ideologice sunt uriaşe, pe când Podemos şi Ciudadanos sunt formaţiuni ale noilor intuiţii morale. La fel, pentru un islandez contemporan, Partidul Independenţei, Partidul Progresist şi Alianţa Stânga-Verde sunt partidele „sistemului”, pe când Partidul Pirat e un partid „nou”, pentru că exprimă noile intuiţii morale în curs de formalizare.)

Una dintre vechile intuiţii morale în curs de destrămare e cea potrivit căreia munca reprezintă o valoare fundamentală. N-am să invoc aici tonele de articole teoretice care contestă valoarea muncii. Am să mă îndrept, dimpotrivă, spre realitatea socială aşa cum rezultă ea din cercetări empirice, fiindcă doar această realitate socială ne poate ajuta să înţelegem cât de mult s-au schimbat lucrurile de fapt.

Sorin Cucerai este traducător şi publicist