Caută 
7 MIN
A doua zi a Festivalului Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi i-a adus la Casa FILIT pe scriitorii Adriana Bittel şi Ovidiu Nimigean. „Scriitori în centru”, evenimentul care a avut loc joi, 24 octombrie, de la ora 15.00, a fost moderat de Simona Sora, critic şi publicist, care nu l-a uitat pe Georgi Gospodinov (Bulgaria). Întrucât invitatul nu a mai putut ajunge la lectură, Simona Sora a citit şi un pasaj dintr-un roman al acestuia.
„Avem alături de noi doi dintre cei mai importanţi, subtili şi mai adevăraţi prozatori din literatura română de astăzi”, a deschis moderatoarea evenimentul. Despre Adriana Bittel a spus că este una dintre prozatoarele emblematice ale generaţiei ’80. „Într-o generaţie de prozatori foarte mulţi şi foarte diferiţi, unii experimentalişti, alţii nu, unii complicaţi, alţii simpli, unii exuberanţi, alţii conservatori, a reuşit să fie inconfundabilă. Este prozatoarea care mi-ar fi plăcut într-o viaţă să fiu”, a continuat Simona Sora. Pe O. Nimigean l-a descris ca fiind intransigent, „mai degrabă în zona etică, dar şi în cea estetică”. A adus vorba de cronica lui Bogdan Stănescu la romanul său, Rădăcina de bucsau, în care spunea nu doar că este o capodoperă, dar şi că personajul principal e suferinţa, un lucru „groaznic de greu” de realizat.
Adriana Bittel, scriitoare distinsă cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, Premiul Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti şi Decoraţia „Meritul Cultural” în grad de ofiţer, a citit din proza Departe în zare, spre Azuga:
„«O schimbare îţi va face bine», mi-au spus. «Du-te la munte», mi-au spus. Şi ca întotdeauna, i-am ascultat. «Nu, fără cărţi», mi-au spus. «Trebuie să-ți odihnești ochii». Sacoşa s-a dezumflat peste pulovăr şi rochia de schimb. Mi-am luat biletul de la Braşov, urmând să decid la întâmplare unde să cobor. De cum am coborât, m-a luat în primire o femeie. «Am o cameră bună, la bloc, n-o dau oricui.» Nu voiam cameră la bloc, că asta aveam şi acasă. «Stimată domnişoară», a insistat femeia, «la mine e linişte şi sunt singură. Şi mi-a plăcut de cum v-am văzut, că eu cunosc la oameni». Minţea, vedeam asta în expresia speriată. Nu se pricepea la oameni, avea nevoie de bani. Pensie de urmaş.”
O. Nimigean, câştigător al Premiului revistei „Observator Cultural”, Premiul Revistei „Transilvania”, Premiul revistei „Mişcarea literară”, Premiul Naţional de Proză al „Ziarului de Iaşi”, Premiul USR, filiala Sibiu, Premiul pentru romanul anului la Colocviile romanului de la Alba-Iulia, Premiul Tiuk pentru cartea anului şi nominalizat la Premiul revistei „Cuvântul”, USR şi Premiile Radioteleviziunii Române, a citit un fragment, „Motto”, din Mortido, primul roman, avertizându-ne că este vorba de o carte cu bucăţi disparate, cu mai multe nivele narative:
„«A, n-ai ce-i face», zise pisica. «Toţi suntem nebuni pe-aici. Şi eu sunt nebună, şi tu eşti nebună.» «De unde ştii că sunt nebună?», întrebă Alisa. «Trebuie să fii», zise pisica, «că altfel, ce călcai pe aici?» Se opri în mijlocul străzii. Lumea deodată se depărtase de el. (…) pămîntul şi cerul se curbaseră, subţiate, rotindu-se ca apele unui balon de săpun. Plutea singur într-un foc sferic, absorbit în afară. (…) Maţele se destrămară ca un caier, rotulele se rostogoliră într-aiurea, pierzându-se ca doi meteori. Carnea se rarefie şi se ridică precum aburul. Oasele se fărămiţară ca o făină gălbuie. (…) Un flutere cu coadă de şopârlă se bălăbăni în miezul globului. Se pulverizară. Un nour de particule. Un furnicar de ochi; vedea totul; simţea totul. Ca o eliberare, ca o explozie rece. Era totul. Se rupea în fărâme. Se purta peste şi într-o şi sub o lume în descompunere. El însuşi o lume care nu mai era lume. Dezagregarea ce mare. Dezgustul universal.
Din Georgi Gospodinov, care a fost numit de critica germană „un umorist al disperării”, Simona Sora a citit un fragment din Un roman natural, carte publicată în 22 de limbi şi care l-a făcut cunoscut pe autor la nivel internaţional:
„Să vorbim despre altceva. Despre fotbal. Despre Tarantino. Câini? Mai bine pisici. Le prefer câinilor. Nu merg niciodată în haită. Nu simt faţă de nimic o mai mare milă decât faţă de câinii şi pisicile vagaboande. Sunt de compătimit chiar mai mult decât vagabonzii. Dar tot mai mult mi-e milă de pisici. Câinii parcă au învăţat câteva şmecherii. Le-au văzut la cerşetori şi copiază iscusit o atitudine care naşte compasiune. Se apropie de tine, chipurile cu încredere, te miros, poartă în ochi o tristeţe infinită când te privesc, maşinile îi lovesc, sunt striviţi pe asfalt, îi calcă pe lăbuţe. Nefericirea lor e întotdeauna coada ochilor tăi. Pisicile maidaneze afişează o totală altă mândrie.”
O. Nimigean: „Şi eu am umor, dar nu întotdeauna”
Întâlnirea a continuat cu o discuţie despre umor, Simona Sora întrebându-i pe invitaţi cum văd umorul în scrieri. În opinia Adrianei Bittel, umorul este unul din marile daruri cu care poate fi cineva înzestrat şi e salvator în foarte multe situaţii, iar oamenii cu care râzi îţi devin prieteni. „Poate fi de mai multe feluri, poate fi şi maliţios, şi muşcător, dar nu ăsta e genul meu”, a spus scriitoarea, adăugând că nu poate comunica cu cineva lipsit de umor. O. Nimigean a amintit de prozatorul austriac, Thomas Bernhard, care la început pare omul cel mai lipsit de umor, cel mai morocănos, însă „paradoxul face că, pe măsură ce se deluminează morocănoşenia lui, pagina devine tot mai simpatică, până la a atinge acest umor decrispat şi binevoitor de care vorbea doamna Bittel”. Autorul a mai spus că şi el are umor, dar nu întotdeauna. Cât despre sarcasm, acesta a spus că e legat de umor atunci când e îndreptat în zona socialului, a moravurilor, a politicului, altfel poate fi o cruzime dezgustătoare.
Adriana Bittel: „Sunt senzaţii pe care le trăim prin literatură”
În ce priveşte artificiul literaturii, cei doi scriitori au păreri diferite. Dacă Adriana Bittel a spus că poveştile îşi creează propria realitate, referindu-se la senzaţiile pe care le trăim prin literatură, „mecanisme care creează această senzaţie de autentic”, O. Nimigean este de părere că deşi literatura are liniile ei de forţă, aceasta şi recuperează realitatea, făcând o comparaţie cu un film în care într-un deşert unde se construiau clădiri înalte, prospera comerţul, însă în centru era un loc pur, neatins. „Cred că e ceva similar în literatură. E un loc pe care îl tatonezi, de care te apropii cu teamă, uneori intri ca în Zona Tarkovskiană şi în jurul lui pui schele, construieşti clădiri interesante, unele chiar sofisticate. Echilibrul este în cele două”, a explicat scriitorul.
Discuţia a atins şi problema comunismului în literatura română, Adriana Bittel fiind de părere că încă nu s-a scris un roman cuprinzător, exhaustiv despre această perioadă din istoria noastră, „dar asta e treabă de mare romancier; este o epocă lungă, are foarte multe nuanţe, se pot amesteca, așa cum e la modă acum, personaje reale cu unele fictive”. Despre eroul și centrul unui roman, O. Nimigean a spus că „nu e suficient să patinezi pe suprafaţa nici a lucrurilor, nici a literaturii”.
Despre provincialismul în literatură, cei doi scriitori au fost de acord. Adriana Bittel consideră că sunt de multe ori scriitori mai buni din aşa numitele oraşe de provincie decât din Bucureşti, iar O. Nimigean a spus că „provincia e locul unde se imită; poate fi la Paris, poate fi la Focşani”.
Foto credit: Ioan STOLERU
