Adulterul medieval

Cum în ultimii ani a devenit, şi în spaţiul nostru cultural, din ce în ce mai agresivă o anumită tendinţă ideologică, aceea a gândirii „corectă politic”, înregimentată, deci, unui set de prejudecăţi (chiar dacă la origine protective), interesant este să vedem la ce concluzii putem ajunge dacă deschidem bucoavne vechi şi le citim prin această lentilă. Oare chiar era lumea veche atât de nedreaptă în această privinţă? Nu e decât un joc, pentru a cărui neseriozitate îmi cer, evident, iertare cititorului care are tot dreptul să se încrunte şi să îmi sancţioneze, cum o găsi de cuviinţă, impertinenţa.

Adulterul nu l-au inventat Tolstoi sau Flaubert. E, dacă mă gândesc bine, printre puţinele moravuri pe care nu am aşteptat să le copiem de la alţii, ci am dezvoltat suficientă ingeniozitate ca să le descoperim pe cont propriu. Nici nu era greu… Bravii noştri înaintaşi, atunci când nu se strofocau excesiv să-şi apere glia sau să-şi plătească dările ori să plece precaut capul, pentru a-l conserva pe umeri, se mai dedau, cu poate mai susţinută dedicaţie, şi unor condamnate încă de pe atunci practici extraconjugale. În plin secol al XVII-lea, când abia se iţeau la noi primele timide semne de civilizaţie, pravila se arăta destul de liberală, de „politically correct” faţă de echitatea şi egalitarismul în aplicarea mustrărilor pe care partenerii de viaţă („căsaşii”, în termenii Cărţii româneşti de învăţătură intrată în vigoare la 1646, din care voi decupa câteva elocvente pasaje) riscau să le suporte în caz că îşi înşelau consoarta/ consortul. Pe unii o să îi mire poate constatarea că la 1646 nu se recomanda ridicarea pietrei întru aspră pedepsire a neastâmpăratei soaţe, aşa cum Vechiul testament prevedea, în pragmatismul său legislativ, ca disperată, probabil, metodă de înfrânare a unei patimi care, atunci când nu este stăpânită, poate stârni chiar războaie (să ne amintim că uşurătatea unei suave dame cum este Elena obligă apoi la eroism o cohortă de masculi înfierbântaţi – de simţul dreptăţii, evident. Chiar aşa, Homer n-o fi fiind şi el, păcătosul, puţintel discriminant?).

Nimic, aşadar, din draconicele mijloace de stăvilirea a pornirilor femeieşti către concupiscenţă în secolul al XVII-lea românesc. Ameninţarea era ceva mai blândă, constând în pierderea zestrei (element esenţial în contractarea căsătoriilor, aflăm de la Simion Florea Marian, ilustrul etnolog, autor, printre altele, al Nunţii la români). Acest gest constituia, desigur, o dezonorare care cu greu se spăla, căci comunitatea, perfect tradiţională, sancţiona aspru mai ales deraierile erotice ale femeii. Conform acestei mentalităţi (drepte sau nedrepte, e secundar; cert e că ea a ţinut cumpăna dreaptă vreme de secole), mai multe puncte din glava 16 se concentrează asupra înfrânării pornirilor femeieşti, socotite ori mai uşor de stârnit, ori mai grave în ordine morală. Iată, de pildă, cum funcţiona această intransigenţă a epocii: „Muiarea ce va face preacurvie şi de va vrea să şuvăiască să dzică cum bărbatul ei n-au făcut datoriia deplin ce-au fost să facă, cum face bărbat cu fămeaia sa, sau de va dzice c-au fost năsilnic de o au fost bătând fără de rând, sau de va dzice cum au făcut de sărăcie, sau că nu o hrăneaşte: nu-i va folosi nice una de aceaste, ce-ş va piiarde dzestrele toate şi le va lua bărbatul, daca o va lăsa”. Interesant este efortul legii de a combate, încă dinainte, eventualele scuze (mă rog, pretexte) pe care păcătoasa s-ar îngriji să le aducă în sprijinul bulimiei sale erotice, conferindu-i acesteia nuanţe de ripostă etică. Care va să zică, dacă masculul, din raţiuni obiective (arat, negoţ, răzbel, cârciumă sau, de ce nu, posibile Circe sau Calypso), devenea apatic, somnoros ori lipsit de zvâc, risca să fie „muştruluit” prin exemplul de nefidelitate al soaţei. Atenţie, domnilor, învăţaţi din înţelepciunea celor vechi!

La aşa păcat, aşa pedeapsă. Numai că riposta încornoratului trebuia să vină prompt, fără tergiversări şi indecizii, căci altfel ar fi fost în pericol să rămână cu zvăpăiata în casă, spre (bănuiesc) hazul (şi, nu e exclus, bucuria) amicilor. Toleranţa acestuia devine păcat egal cu adulterul propriu-zis: „De vreame ce va fi ştiind bărbatul că-i curveaşte muiarea cu alţii şi-i va fi şi dzâs şi s-au şi jeluit de multe ori, iară cu aceastea cu toate au tăcut, n-au avut ce mai face, nice au vrut să o pârască la giudeţ, ce o au ţânut în casă ca pre fămeae-ş şi s-au culcat cu dânsă, atunce nu mai poate, nice în viaţă, necum după moarte, să o pârască la giudeţ cum au făcut preacurvie, nice poate să-i oprească dzeastrele, nice altă nemică”. Se impunea, care va să zică, păstrarea sabiei în teacă, chiar în pofida ruginirii ei, altfel ruşinea l-ar fi acoperit pe vecie. Ştim, doară, din folclor câte măscări se puteau debita pe seama unui bărbat tradus cu spor de neastâmpărata consoartă… Cu riscul creşterii, apoi, a odraselor altora. Căci, deloc întâmplător, tot înţelepciunea populară echivalează, niţel misogin (ceea ce demonstrează că numita înţelepciune era tot rod viril) poetica sintagmă (livrescă, aceasta, deci de dată recentă) „copil din flori” cu mult mai sarcasticele, dar mai precisele: „copil-de-gard” sau, mai plastic încă: „propteaua gardului”. Pentru a nu păţi astfel de ruşine, pentru a nu blama, precum harabagiul cel istovit al lui Creangă, porcii din vecini care dau iama în ograda bietului gospodar ori de câte ori acesta e plecat, bărbatul trebuia să fie precaut. Căci, se ştie de când lumea, paza bună păzeşte bostana.

Aşa era pe atunci. S-or fi schimbat multe între timp?

Bogdan Creţu este conferenţiar universitar doctor la Catedra de Literatura română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi