Afaceri educative

Cine priveşte cu ochi rece istoria reformelor din învăţământul românesc va observa că în spatele fiecărei mari „reforme” guvernamentale stă camuflată, precum broasca în mătasea de apă, câte o afacere babană. Cu permisiunea dumneavoastră, vom înşira pe aţa literelor trei dintre cele mai lucioase mărgele de sticlă date nouă, indienilor, de capitaliştii care veghează lupeşte la stâna binelui public.

În perioada 1992-1996, în anii de wild west ai învăţământului autohton, ministrul Liviu Maior a decretat, în numele trandafirului, că e nevoie de manuale alternative. Furtuna de atunci a arătat cât de puţin pregătită era societatea românească să facă faţă provocărilor perfide ale capitalismului. Odată pusă în practică, măsura a avut efect de bumerang, îmbogăţindu-i pe unii, sărăcindu-i pe alţii şi prostindu-i pe mulţi. Profesori şi elevi se plâng şi astăzi că învăţământul românesc nu dispune de manuale bune, dar „baronii manualelor” pe care premierul Ponta îi ameninţa cândva cu dispariţia tac şi fac. Educaţia nu se face cu declaraţii, ci cu manuale.

Redusă la cifre, afacerea „Manuale alternative” poate fi creionată fără suspine. La ora actuală, pentru 279 de programe şcolare acoperite de suport didactic tipărit sunt în vigoare 845 de titluri, ceea ce înseamnă că, în medie, pentru fiecare disciplină există cel puţin trei manuale alternative. În realitate, pentru unele discipline există chiar şi câte zece manuale. Alte 276 de programe şcolare aşteaptă să fie susţinute cu manuale. Să nu ne mai punem întrebări inutile de tipul „Cine dă seamă de calitatea manualelor? Cine le verifică, cine analizează dacă sunt potrivite şi cine le dă „bun de tipar”?”. Să constatăm, în schimb, că afacerea manualelor e solidă şi are viitor.

Conform unor estimări naive, afacerea manualelor alternative s-a tradus în cheltuieli generice de aproximativ 100 de milioane de euro. Această sumă e o figură de stil, pentru că s-a cheltuit mai mult. Pentru anul şcolar 2013-2014, Ministerul Educaţiei a alocat peste 4,5 milioane de euro destinate retipăririi de manuale, dar s-ar fi putut lesne cheltui dublu dacă toate programele şcolare ar fi fost acoperite cu manuale. Nu are dl. Liviu Maior tot dreptul să se declare salvatorul pieţei editoriale româneşti? Ba da. E uşor a scrie versuri când nimic nu ai a spune.

Prin anii 2000 au început a se strica şcolile. Departe de a fi o figură de stil, mana guvernamentală a fondurilor alocate reabilitărilor de unităţi şcolare a încăput în buzunarele celor care au vrut, au ştiut şi au putut să dezvolte relaţii de afaceri cu statul român. Spre deosebire de baronii manualelor, nobilii afacerişti preocupaţi de binele clădirilor de învăţământ au avut o misiune mult mai grea, aceea de a decide de cât e nevoie pentru a repara şi moderniza un bazin imobiliar de peste 20.000 de unităţi. În cele din urmă, raţiunea a învins: „Decât să stai să-i strângi, mai bine să îi cheltuieşti! Bagă, bagă! Bagă bani!, Bagă bani!”.

Nu ştim cât s-a cheltuit şi cât se va mai cheltui cu reabilitarea unităţilor şcolare pentru că, în România, a construi înseamnă a fabrica găuri neagre. Putem, totuşi, pricepe, fie şi la nivel de intenţie, ce presupune această astrofizică a imposibilului. Conform unor statistici credibile şi modeste, indicele de preţ pentru consolidarea şi reabilitarea unei şcoli este de aproximativ 30 euro/mp. Dacă presupunem că o şcoală sătească are, în medie, o suprafaţă de două sute de metri pătraţi, obţinem un indice de 6.000 de euro. De înmulţim acest indice cu numărul unităţilor şcolare, obţinem o estimare artificială de 1,2 miliarde de euro. Această proiecţie este, desigur, o figură de stil, pentru că în realitate cheltuielile sunt mult mai mari. Meşterul Manole ar fi turbat de fericire de-ar fi trăit în această epocă mitică în care ceea ce ziua se construieşte, noapte se deconstruieşte şi totul se supraplăteşte.

În sfârşit, să contemplăm şi cea din urmă mărgică. De ceva vreme, actualul şef al Educaţiei declară că şcoala românească trebuie digitalizată. Adică e necesară înfiinţarea de clase smart, în pas cu tehnologia de vârf din era informaţiei.

Iată decorul filmului ştiinţifico-fantastic propus de creatorul acestei ultime „reforme”: staţia de lucru a profesorului – un computer performant conectat la dispozitive de prezentare multimedia de ultimă generaţie – este nexusul la care vor fi conectate tabletele elevilor. Graţie acestui mediu ultratehnologizat, elevii vor reţine 75% din informaţiile transmise, în loc de 5% cât reţin, chipurile, în prezent, prin lectura strămoşească.

Mulţumită tehnologiei, vom avea elevii pe care ni-i dorim. Deştepţi foc, sănătoşi tun şi plini ochi de cunoştinţe. Enciclopedii vii, monştri de erudiţie, încarnări ambulante ale arhetipului homo universalis. Cu alte cuvinte, prin tehnologie o să ne vindecăm de prostie. Ce gogomănie!

Să estimăm preţul acestui nobil vis. O tabletă costă, în medie, 300 de euro. Deînmulţind preţul mediu al unui dispozitiv de revoluţionare a învăţării cu 3,2 milioane de elevi, obţinem un total de aproximativ un miliard de euro. Dacă nu punem la socoteală cheltuielile adiacente, precum cele de personal sau de service pentru echipamente, obţinem o altă mare figură de stil. Să-i dăm un nume, afacerea „Tableta”, şi să o adaugăm pe lista „reformelor” aflate deja în agenda de lucru: manualele şi reabilitarea unităţilor de învăţământ.

În lumina acestor jocuri cu mărgelele de sticlă, mirarea privind lipsa cronică a banilor în sistemul românesc de învăţământ ne pare lipsită de obiect. Bani sunt şi vor mai fi, numai că ei curg, precum marele şi tulburele Amazon, în altă parte, întreţinând astfel viaţa şi prosperitatea unor habitate exotice şi luxuriante.

Ioan Milică este lector universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii “Al.I. Cuza” Iaşi