Al III-lea Război Mondial? – Gog şi Magog –

Când Papa Francisc I-ul, apreciat pentru sinceritatea sa, afirmă că suntem în al treilea război mondial, analiza trebuie să fie foarte serioasă. Este, desigur, un război atipic, cu mai multe focare de conflict, şi cu mai multe instrumente neconvenţionale utilizate, dar, la o analiză mai atentă putem identifica legături, măcar subterane între zonele fierbinţi, iar logica după care funcţionăm seamănă, într-adevăr, cu una de război. Avem, în mod evident, un război economic, între marile puteri şi blocuri continentale, dar care aspiră inevitabil şi pe cei mai mici din proximitate. Un război pentru resurse, pentru pieţe, cu sancţiuni şi acţiuni de spionaj care parcă au explodat. Avem, iarăşi, un război valutar, ce prelungeşte criza, în principal între valutele importante la care se adaugă aurul şi bitcoinul, un război al datoriilor şi rezervelor, al burselor etc. Avem şi un război cibernetic, purtat cu frenezie pe canale specifice, cu atacuri şi dezvăluiri bombă ş.a.m.d.

Avem şi un război cultural, soft, ce antrenează mai curând mijloace simbolice pentru a cuceri minţile şi inimile oamenilor. Dar avem şi războaie clasice între state şi/ sau jucători non-statali (mişcări, miliţii, reţele, triburi etc.), în care se luptă pentru putere, pentru teritorii, regiuni strategice, şi în care părţile se omoară pe capete. Avem şi un război bacteriologic (vezi, mai nou, Ebola) şi unul climateric, ce ne distruge habitatul. Ar mai fi multe altele. În plus, putem vorbi despre tabere angajate în luptă, care apar tot mai mult la lumină şi un (dez)echilibru al forţelor, care a făcut să se vorbească mult despre războaiele asimetrice. Dar, totuşi, putem vorbi, cu sens deplin, despre un al treilea război mondial?

Da şi nu, sau nu încă. Un istoric francez spunea că al doilea război mondial s-a încheiat, dar primul nu. Într-adevăr, după al doilea lucrurile s-au clarificat în tuşe destul de groase, dar după primul au rămas multe resentimente. Spre pildă, modul cum au fost desenate cu şublerul pe hartă ţările arabe din fostul Imperiu otoman, fără să se ţină seama de elemente etnice, religioase, de tradiţii culturale sau tribale, a făcut ca o sută de ani să se adune şi să mocnească tot felul de nemulţumiri (în special între sunniţi şi şiiţi, kurzii au fost uitaţi de-a dreptul ş.a), care explodează acum sub diverse forme, ducând la tot felul de conflicte interne şi externe. Alte exemple pot fi date în regiunea Caucazului, care geme de conflicte îngheţate pe cale de a se încălzi. În Asia, creşterea pretenţiilor Chinei asupra a aproape 90% din mările din sud şi est riscă să reaprindă conflicte cu Japonia, Filipine, Vietnam şi alţii. Nemaivorbind de faptul că vechiul Imperiu de Mijloc are şi el regiuni şi populaţii separatiste (Taiwanul, Tibetul, uigurii, ca să nu uităm că însăşi graniţa cu Rusia e nestatornicită de multe decenii, ca şi insulele disputate între Rusia şi Japonia, China şi Japonia etc.)

Dar de ce să mergem atât de departe, când avem probleme, şi încă grave, chiar în Europa, din Ucraina şi până în Scoţia. Numeroase regiuni militează pentru autonomie sau independenţă faţă de statele de care au rămas legate după primul război mondial, sau chiar de mai înainte, dar nu consideră că pacea le-ar fi făcut dreptate. E vorba, cum spuneam despre Scoţia, Irlanda de Nord, Catalunia, Flandra, Corsica, Tirolul de Sud, Nordul Italiei, ţinutul secuiesc, mai multe regiuni din Ucraina şi întreaga fostă Iugoslavie, dar şi Macedonia, Albania ş.a. O adevărată ”cutie a Pandoriei” s-a redeschis după ce forţele tari ale globalizării au condus la o importantă devoluţie de putere şi de suveranitate a statelor naţiune, aşa cum s-au constituit ele acum aproape o sută de ani.

Tot globalizarea a dus la o puternică creştere a interconectivităţilor şi interdependenţelor la nivel global, astfel încât ar fi iluzoriu să credem, la o analiză mai atentă, că nu există puternice legături subiacente sau en plein jour între toate aceste tendinţe, evoluţii şi conflicte. În plus, traversăm o perioadă fractală şi prin faptul că vechea ordine mondială garantată de ”jandarmul global” care au fost multe decenii S.U.A. este acum pulverizată datorită exceselor americane şi a ameninţării de pierdere a lidership-ului. America a pierdut multe capabilităţi, dar e prezentă încă mai peste tot, iar împreună cu NATO, NAFTA, cu UE şi Israelul ar putea constitui o parte a unui conflict global, chiar atipic, să-i spunem Gog, după celebra poveste din Vechiul Testament. De partea cealaltă, lumea islamică fundamentalizată, Iranul, Rusia renăscută şi, mai ales, China, care a egalat PIB-ul american anual, calculat ţinând seama de paritate puterilor de cumpărare, şi care ameninţă să preia leadershipul global, împreună sau separat, ar putea juca rolul lui Magog.

Chiar dacă fiecare dintre tabere are probleme interne aproape insurmontabile se poate vorbi din nou despre un conflict pe toate planurile între Est şi Vest, între Răsărit şi Apus, chiar dacă luptele se dau încă preponderent prin intermediari, iar Chinamerica a devenit un duopol la vârful puterii mondiale, cu o relaţie reciprocă contradictorie, dar şi complementară, exprimată bine de celebrul simbol yin-yang. Încă sunt ca fraţii siamezi: unul produce, celălalt consumă; unul economiseşte, celălalt cheltuieşte; unul exportă, celălalt importă etc. Asta asigură încă un anumit echilibru, dar e clar că se întrevede ruptura, pentru că e vorba despre doi poli ai gândirii şi acţiunii umane, două lumi.

Ne-a adus aici egoismul şi dorinţa de dominaţie, materialismul şi desacralizarea, devoluţia spirituală şi lipsa de înţelepciune, raţionalismul şi mercantilismul. Trăim o criză profundă, o criză a omului şi a spiritului comunitar, concomitentă cu cuceriri tehnologice formidabile, dar care sunt folosite mai mult în sens destructiv decât în folosul nostru. S-a acumulat prea multă nedreptate şi inegalitate, prea multă răutate şi dezordine. Nu mai ştim să trăim împreună. Avem nevoie de o nouă ordine mondială, dar opiniile sunt, din păcate, la antipozi. Aşa că Papa poate avea dreptate. În fond, cum arată şi Edward F. Edinger, ”Religia este cea mai bună formă de protecţie colectivă care există atât împotriva stării de inflaţie (în sensul inflamării ego-ului), cât şi a celei de alienare. După câe ştim, fiecare societate a avut asemenea categorii suprapersonale în ritualul său colectiv. Este destul de îndoielnic că viaţa omenească în colectivitate poate supravieţui pentru un timp oarecare, în lipsa unui simţ comun al conştientizării acestor categorii transpersonale” (în Ego şi arhetip. Individuarea şi funcţia religioasă a psihicului, Nemira, Bucureşti, 2014, p.102-103). Poate că niciodată societăţile umane nu au fost atât de departe de ele însele şi de Zeul lor. Deşi tot de acolo mai licăreşte speranţa, chiar în ceasul al XII-lea…

Tiberiu Brăilean este profesor universitar doctor la Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor din cadrul Universităţii “Al.I. Cuza” Iaşi 

Publicitate și alte recomandări video