Alt bunic adevărat…

În urmă cu vreo cinci ani făceam, tot în această pagină, o încercare de portret a unui bunic adevărat. Şi ziceam cam aşa: Un bunic adevărat trebuie să poarte baston. Nu zic că toţi bunicii au baston, sau că, cei care n-au baston, nu-s bunici adevăraţi. Se poate şi-aşa, şi-aşa. Ca dovadă, Vlăduţ are un bunic cu baston şi unul fără baston. Un bunic cu barbă şi unul fără barbă. Altminteri, ar fi fost şi greu să-i deosebească, întrucât pe amândoi îi cheamă Nicolae. Aşa, i-a fost foarte simplu: – A venit Bunicu’-Nicu-cu-barbă! Sau: – Vreau la Bunicu-Nicu-fără-baston!La drept vorbind, Bunicu-Nicu-fără-baston-şi-fără-barbă e chiar mai bunic decât cel cu-baston-şi-barbă-albă… Ce-i drept, acesta l-a făcut pe Vlăduţ să vorbească-n poezii şi-n alte năzdrăvănii: Bine că/ nu sunt fetiţă/ să mă-mbrac/ doar în rochiţă/ şi să port pe cap/ fundiţă !// Dar vă spun/ că mi-ar fi drag/ să am şi/ o surioară/ de codiţe să o trag/ doar un pic/ cât să n-o doară…/ Cum fac cu Amalia/ când rămân doar eu cu ea… Ascultându-i ruga, Doamne-Doamne i-a adus lui Vlăduţ surioara dorită. Hai, terminaţi-o cu povestea asta, n-a fost vorba de nici-o barză! La Horleşti, da, acolo copiii-s aduşi de berze, că au cuiburi pe case sau pe stâlpi de telegraf, au unde să-i culce. Dar la Iaşi, unde vedeţi voi berze? Pe Ioana, sigur, a purtat-o mami-n burtică. Am văzut-o şi-am şi auzit-o cum creşte, că, uneori, mami mă lăsa să-mi culc urechea pe burtica ei şi să ascult inimioara Ioanei cum bate: tic-tac,/ bum-bum,/ vin acum!/ vin acum! Şi m-am tot gândit şi chiar am întrebat-o pe mami: cum, pe unde o iasă Ioana de-acolo? Prin buric? Prin urechi? Pe gură? Şi mami mi-a zis: Nuuu, uite-aici, pe burtică, domnu doctor o să facă o tăietură, o operaţie, şi pe-acolo o să vină-n lume surioara ta. Şi chiar pe-acolo a venit… 

…Iar Bunicu-Nicu-de-la-Horleşti – dimpreună cu Bunica-Tinca – i-a arătat lui Vlăduţ iarba cum creşte, şi floarea cum înfloreşte, şi cloşca cum cloceşte, şi toate celelalte minunăţii cu care grădina-curtea-şi-livada te înmiresmează şi te luminează. A avut şi-un necaz, chiar două, c-un ţânţar, care l-a ţânţărit, şi c-un cocoş, care i-a compostat un degeţel… Că şi Vlăduţ dădea prin gărduţ şi-l tot provoca la kwan-ki-do pe cocoş.

Încă de pe la doi ani, mult i-a plăcut lui Vlăduţ bastonul Bunicului-cu-barbă! Cum apărea la uşă, cum i-l lua. Alergau împreună – că şi bastonul vroia s-alerge – cădeau, îşi stâlceau genunchii şi coatele, se smiorcăiau un pic de durere, dar o luau mereu de la capăt. Pe baston – urmele acestui cros se văd şi-acum, are faţa cam stâlcită, zbârcită, dar încă se poartă de colo-colo… În mod ciudat – sau nu? – Ioana a ignorat complet bastonul, iar barba Bunicului, deşi albă, i s-a părut mereu prea ţepoasă, pentru obrăjorul ei. Şi mai are un motiv, Ioana, să fie, un pic, supărată pe Bunicu-Nicu-cu-barbă şi, tot un pic, geloasă pe Vlăduţ: că, uite, lui Vlad, Bunicu’ i-a scris tot felu’ de poezii, iar ei – niciuna, fie cât de mică, măcar cât pentru o furnică… I-o fi secat Bunicului inspiraţia, sau ce? Doar, când merge la el în vizită, ea, Ioana, îi prezintă un adevărat şou, tot repertoriul ei de cântec, joc şi voie bună. Iar Bunicu – spune şi el vreo poezie închinată lui Vlad, şi niciuna închinată mie… Ca şi cum, dacă Vlad a venit primul în lume, toate drepturile la poezii îi sunt rezervate lui, iar mie, finc-am venit pe locu doi – niciunu. Dreptate-i asta? Simt că-mi dau lăcrămuţile, dar mă ţin cât pot de tare, să nu mă fac de râs, să mă creadă o smiorcăită şi-o alintată şi să-nceapă, care mai de care, să mă-ntrebe: ce am?!

Ieri, când Ioana a împlinit cinci ani şi-o zi, i-a fost dată, pentru câteva ore, în grijă, Bunicului-care-n-a-scris-nicio-poezie-pentru-ea. Dacă nu cumva el i-a fost dat ei în grijă… Ioana a mai fost de zeci de ori la Bunicu-n vizită, împreună cu mami, cu tati, cu Vlăduţ… Dar niciodată n-a rămas acolo, doar ea – şi Bunicu! De fiecare dată, cei doi nepoţei i-au prezentat un, de neuitat, spectacol. Vlad, cu demonstraţiile lui de kwan-ki-do, pur şi simplu îi tăia respiraţia. Ioana cânta, recita, dansa. Şi, când îşi epuiza repertoriul, improviza. Adică începea a spune, cu glas tare, fel de fel de ”poveşti”. Bunicu a crezut că-s învăţate pe de rost, dar i s-a şoptit (discret) că nu, le inventează atunci, pe loc. Sunt unice şi irepetabile. Când cei mari încep a trăncăni de-ale lor, şi nu prea o mai iau în seamă, copila – ce să facă? Animă o lume a ei, de care ăştia, maturii, habar n-au. Chiar, ştie cineva ce se petrece, cu adevărat, în căpşorul unui copil? N-au trecut neobservate, desigur, puseurile de gelozie dintre cei doi, diminuate însă, de la an la an. Cum fiecare ştie, apoximativ, rolul celuilalt, bine-nţeles că recitalurile devin mixte, spre bosumflarea bruscă (şi trecătoare) a protagonistului. Vlad, fiind mai mare cu trei ani, deja dă dovadă de înţelepciune, şi o lasă ”pe cea mică”, pe furnică, pe albinică, să-şi facă numărul, privind-o cu superioară îngăduinţă. Îl enervează, desigur, dar cât o iubeşte! Asta, evident, nu se spune, se simte. Numai să încerce careva, pe la grădi, s-o supere cu ceva! Îi arată el ce-nseamnă un campion european…

Pentru marea încercare de ieri, Ioana a fost adusă împreună cu toată ”bibliografia”: un căluţ (de porţelan?) – care n-a nechezat nici măcar o singură dată (fusese bine hrănit, adăpat…); căţeluşa Mimi, care l-a… lătrat de câteva ori (electric). Uau, ce s-a mai speriat Bunicu! O carte de colorat, cu creioanele aferente. (”Bunicule, ce culori combin, ca să-mi iasă verde?””Bunicule, hai să-ţi arăt cum iese gri. Vezi?”); păpică (iaurt cu ”fulgi”); schimburi (atât pentru iarnă, cât şi pentru vară…; dacă, peste zi, se schimbă anotimpul?!); sfaturi atât pentru ea, cât şi pentru el… În definitiv, era, pentru ambii, o experienţă-limită. El, Bunicu, încă de alaltăieri îşi pusese întrebări retorice: oare o să se descurce?! Când venea doar în vizită, cu toţii, Ioana nu prea se dădea dusă, dar acum?! Trebuie să fiu inventiv, şi-a zis Bunicu, aproape la fel de inventiv ca ea. A inventat, mai întâi, o plăcintă cu brânză. Şi cu stafide. Şi cu esenţă de vanilie, ca să aibă un miros tentant. N-a mai inventat, că era cam greu, ştrudel – l-a cumpărat de la chioşcul din gang. Împreună cu un bucheţel de banane. Pentru o foame de Scufiţă Roşie, care ar fi înghiţit ea, lupul, şi nu s-ar fi săturat, mai avea în frigi o ciorbă rădăuţeană, sărmăluţe-n foi de varză (şi de viţă), piept de pui, cu garnitură de cartofi (la cuptor), salată de sfeclă roşie… Gastronomic, se pare că stăm destul de bine, îşi zicea Bunicu-care-n-a- scris-nicio-poezie pentru Ioana. În rest, parcă i se golise capul de gânduri, n-avea nicio idee despre desfăşurarea acţiunii. Când i-au dat-o-n primire, tati-mami erau şi ei stresaţi. În caz de ceva, mă suni pe mobil! 

În prima oră, s-a consumat o porţie zdravănă de animate. Bunicu a trebuit să zapeze mai multe programe, până să-l nimerească pe cel dorit de fetiţă. Şi-a constatat că fetiţa-l ştia pe de rost, cânta şi dansa în ritmurile filmuleţului. Şi-a mai constatat (în gând), că de mult nu se mai uitase la desene, şi-a prins a fredona (că de dansat era mai greu) împreună cu fetiţa şi cu animatele (de toată nostimada) de pe ecran. Pe urmă, când i s-a părut că ar cam fi destul, a tatonat-o pe fetiţă: Pot să-nchid televizoru? Se aştepta să i se răspundă cu proteste, cu lacrimi şi, mai ales, cu vreau la mami, la tati! Dar Ioana deja se apucase să deseneze. Drept pentru care şi Bunicu s-a prins a scrie despre un alt bunic adevărat. După încă vreo oră, au mâncat împreună, doar delicatesurile, nici vorbă de ciorbă şi alte cele. Apoi, fetiţa a început să-şi spună poveşti, iar Bunicu şi-a continuat povestea lui, la calculator. Până când Ioana, văzîndu-l aşa dedicat computerului, l-a întrebat: – Ai jocuri? – N-am jocuri. Doar şah… – Şaaah? Vreau şi eu şah! Aşa că Bunicu a trebuit (ca-n O mie şi una de nopţi) să-şi amâne povestea, şi să-i predea fetiţei o primă lecţie de şah. Nepedagogic, sărind peste obligatorii etape. Oricum, a mai trecut o oră, fără ca vreunul să-l supere, cu ceva, pe celălalt. În timp ce Bunicu se strofoca să inventeze ceva, fetiţa i-o lua, mai mereu, înainte. – Uite, vezi, mi se clatină un dinte… – Dă-l ciorilor, că-i dinte de lapte, să-ţi aducă unu de os… – Bunicule, poţi să te urci aici? – Nu pot… – Da’ aici? – Nici atât…  Întâi făcea echilibristică, în genunchi, pe spaţiul dintre fotolii, apoi, tot acolo, în picioare…

După vreo patru ore, Bunicu a vrut să-i sune pe părinţi, să le spună că totul e ok.  Dar o voce impersonală, din telefonul mobil, l-a atenţionat: Înainte de a suna, verificaţi-vă creditul! Mda, numai la asta nu se gândise. Dacă se-ntâmpla ceva, cum ar fi dat de veste?! Asta-i când eşti Bunic: uiţi lucruri esenţiale, şi-ţi aminteşti de tot felu’ de poveşti de-adormit copiii…

La plecare, Ioana l-a îmbrăţişat, l-a pupat… Barba lui parcă nu mai era aşa înţepătoare…

Nicolae Turtureanu este poet şi publicist

Publicitate și alte recomandări video